CORDONEANU,
Ion
(2007).
Valorile democratice şi susţinerea lor publică în
rândul intelectualilor.
In
Anca
Gâţă & Adela Drăgan
(Eds), Communication
and Argumentation in the Public Sphere,
Proceedings of the First Conference, “Public Space versus
Private Space”, Volume I, Issue
3:
524-529. Galaţi: Galati University Press.
ISSN:
1843-7893
GANEA,
Alina Elena (2007). Coopération et
conflit dans l’espace public. Une analyse des faces dans le
talk show au sujet du film Trianon. In Anca
Gâţă & Adela Drăgan
(Eds), Communication and Argumentation in the
Public Sphere, Proceedings of the First Conference, “Public
Space versus Private Space”, Volume I, Issue 1: 36-43. Galaţi: Galati University Press. ISSN:
1843-7893
POPA,
Diana Elena (2007).
Affective vs Cognitive
Dimensions of the Cultural Public Sphere. In Anca
Gâţă & Adela Drăgan
(Eds), Communication
and Argumentation in the Public Sphere,
Proceedings of the First Conference, “Public Space versus
Private Space”, Volume I, Issue
1: 5-13.
Galaţi: Galati University Press.
ISSN: 1843-7893
VELICĂ,
Marius (2007).
Public
versus private: indicators of ad hominem fallacies.
In Anca
Gâţă & Adela Drăgan
(Eds), Communication
and Argumentation in the Public Sphere,
Proceedings of the First Conference, “Public Space versus
Private Space”, Volume I, Issue
1:
88-92.
Galaţi: Galati University Press.
ISSN: 1843-7893
|
Autori |
Titlul lucrării |
Conferinţa |
Data |
Organizator,
ŢARA |
|
Diana POPA |
Umorul şi
celebrarea morţii: o introspecţie lingvistico-culturală.
Cazul cimitirului de la Săpânţa
Rezumat |
A
18-a ediţie a Conferinţei
Internaţionale a
Societăţii Internaţionale pentru Studiul Umorului |
1-7 iulie 2006 |
Copenhaga,
DANEMARCA |
| Ion
CORDONEANU Marius VELICA |
Religie şi
modernitate in spaţiul public românesc (În căutarea
unui model teoretic explicativ)
Rezumat |
Conferinţa
internaţională Secularism and Beyond -Perspective
comparative |
29 mai - 1 iunie
2007 |
Universitatea din
Copenhaga, DANEMARCA |
| |
|
|
|
|
|
Numele cercetătorului |
Durata stagiului |
Perioada |
Locul stagiului |
Oraş,
ŢARA |
| Marius
VELICA |
1
săptămână
Raport |
19 - 24 iunie 2006 |
Şcoala
de vară ELCO (École Thématique CNRS Linguistique de Corpus
Oraux,
Laboratoire LLING) |
Nantes,
FRANŢA |
|
Gabriela SCRIPNIC |
6 săptămâni |
14
februarie - 31 martie 2008 |
Laborator CNRS Communication et Politique |
Paris,
FRANŢA |
Acţiuni în cadrul proiectului
1.
Seminar
săptămânal de metodologia cercetării în domeniul Ştiinţelor
umane şi sociale, în cadrul Grupului
Argumentare-Retorică-Comunicare (ARC), Centrul de cercetare în
teoria şi practica discursului
2.
Bibliografie
3.
Glosar de termeni Spaţiu public
/ Sferă publică
4.
Organizarea de către echipa proiectului a unei secţiuni de
ateliere şi a unei mese rotunde
în cadrul Conferinţei Naţionale de Fizică Aplicată, 9-10 iunie
2006, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi
5.
Logistică laborator Argumentare-Retorică-Comunicare
Rezumatele unor comunicări ştiinţifice
Umorul şi celebrarea morţii: o introspecţie
lingvistico-culturală. Cazul cimitirului de la Săpânţa
Se
propune spre analiză un
corpus format din 300 de epitafuri, din cele aproximativ 800
(care datează din perioada 1936 - 2000), ale Cimitirului vesel
de la Săpânţa. Studiul propune o abordare din perspectivă
culturală şi lingvistică, punând în evidenţă natura paradoxului
epitafurilor vesele. Viziunea asupra vieţii şi morţii, precum şi
simbolistica ritului de trecere în spaţiul românesc constituie
parametrii analizei culturale. Sunt studiate mecanismele
lingvistice de declanşare a umorului (prin aplicarea teoriei
scripturilor semantice), valorificându-se principiul
incongruenţei. Sunt, de asemenea, studiate, fenomenele de
ironie, auto-ironie şi sarcasm.
Unic în Europa,
cimitirul vesel constitue una dintre expresiile bogăţiei şi
originalităţii culturii maramureşene şi, în acelaşi timp,
româneşti. Aflată
pe malul Tisei, la umbra Carpaţilor şi la graniţa cu Ucraina,
Săpânţa este o aşezare retrasă şi greu accesibilă. Această
izolare ne permite să inţelegem de ce de-a lungul istorie,
Săpânţa, dar şi Maramureşul, au fost multă vreme departe de
marile schimbări şi de dominaţia politică şi culturală pe care
le-a cunoscut Dacia, de exemplu, după invazia romană din secolul
al II-lea e.n. Totodată, această izolare explică şi asiduitatea
locuitorilor în a-şi păstra ataşamentul pentru pământul lor,
pentru independenţa lor dar, mai ales, pentru regulile de viaţă
şi tradiţiile stricte.
Cimitirul din Săpânţa, la inceput la fel
ca celelalte, a devenit începând cu 1936, creaţia sculptorului
Stan Ioan Pătraş, moştenitorul mai multor generaţii de artizani
ai lemnului. Astfel, din anii 1935-36 crucile create de acesta
sunt mai înguste, fiind pictate cu motive geometrice cu diferite
culori extrase din pigmenţi naturali folosiţi de femeile din
Săpânţa la vopsit lâna. Ceea ce va consacra acest cimitir ca
„cimitirul
vesel” este epitaful pe care Stan Ioan Pătraş îl adaugă la
fiecare cruce sculptată şi pictată manual. Epitafurile sunt
scurte poeme scrise la persoana întâi, poeme naďve, în care apar
şi numeroase greşeli de ortografie şi care abundă în arhaisme si
expresii populare. Aceste poeme însă se remarcă prin tonul lor
ironic, cu profunde conotaţii sarcastice şi prin auto-ironia
fină ce se-mpleteşte adesea cu amărăciunea. Această bizară
combinaţie de ironie şi amărăciune, de seninătate şi groază pare
a fi cel mai mare paradox al riturilor de trecere la români.
Este important de menţionat că întreaga
viaţa a satului este reprezentată aici. Ciobanul, agricultorul,
pădurarul, tăietorul de lemne, elevul, studentul sau bolnavul
stau alături, pentru eternitate, cu gospodina sau băcanul şi
tâmplarul, cu muzicianul şi doctoral, cu beţivul. Acest ansamblu
de morminte viu colorate, unde fiecare mort îşi povesteşte umil
existenţa plină de bucurii şi/sau necazuri, a reuşit să creeze o
atmosferă, cel puţin aparent, senină şi veselă, un fel de
sfidare a morţii şi un imn al vieţii într-un loc în care, de
obicei, se exprimă trsiteţea şi durerea.
Inevitabilele întrebări care apar în
acest context sunt, desigur, cum a apărut şi de ce s-a păstrat
acest produs cultural autentic?
Pentru a putea răspunde la prima întrebare
trebuie să luam in calcul doi factori decisive: 1. localizarea
geografică (despre care am vorbit deja mai sus) şi 2. locuitorii
din Săpânţa, care sunt caracterizaţi de o strânsă legătură cu
Dumnezeu, respectînd cu stricteţe tradiţiile religiei Ortodoxe.
De asemenea, este important de remarcat că structurile familiale
sunt fondate pe filiaţie paternă. Ţinând cont că, în general,
primul născut primeşte prenumele tatălui şi că, fără excepţie,
căsătoriile se fac între tineri din acelaşi sat sau aceeaşi vale,
patronimele sunt deci puţin variate, în Săpânţa existînd patru
principale: Pop, Stan, Turda şi Holdiş. Dacă studiem un eşantion
de 39 de epitafuri ale unor personae de gen feminine vom observa
că 10,25% poartă aceleaşi nume: Stan Anuţa, 10,25% se numesc
Popa Anuţa, iar 10,25% Stan Marie.
Există şi date statistice care pot, dacă acest
lucru mai este necesar, confirma credinţa în Dumnezeu, credinţa
de care nu s-au dezis şi nu s-au îndepărtat de-a lungul timpului.
Astfel, pe un eşantion de 100 de epitafuri, 15% dintre ele îl
invocă direct pe Dumnezeu. Distribuţia lor este după cum urmează:
epitafuri înainte de 1944 - 1,
epitafuri între 1944 şi 1989 - 7,
epitafuri între 1990 şi 2000 - 7.
Faptul că această comunitate nu s-a temut nici în perioada
comunistă (1944-1989) să-şi practice cu fervoare credinţa
Ortodoxă este evidenţiat de numarul relative mare (7 – peste 46%
din numărul total) de epitafuri care nu se feresc sa invoce
deschis numele Domnului.
Pentru a putea înţelege de ce acest cimitir a
continuat să existe de mai bine de jumătate de secol, trebuie să
înţelegem ce reprezintă el pentru oamenii din Săpânţa. În primul
rând, acest cimitir reprezintă insăşi legătura om - Dumnezeu,
sugerată chiar prin obiectul creaţiei: crucea. În al doilea rând,
Săpânţa simbolizeză dăinuirea omului în timp prin propria sa
creaţie, iar viaţa este un timp al creaţiei. Pe de altă parte,
prin prezenţa unor motive decorative atât de frecvente în alte
produse culturale ale zonei, cimitirul din Săpânţa este un
produs cultural reprezentativ pentru comunitate. Faptul că viaţa
de zi cu zi a satului se regăseşte
în întregime în epitafuri transformă cimitirul intr-o adevărată
cronică ilustrată a satului, menită să întărească memoria
colectivă a oamenilor din Săpânţa.
Metodologie: Prezentul studiu are ca scop final identificarea
mecanismelor lingvistice de declanşare a umorului, în cazul
concret al epitafurilor mai sus menţionate. Ipoteza de la care
am pornit este aceea că umorul din aceste epitafuri se bazeaza
pe 3 tipuri de incongruenţă:
1. incongruenţa contextuala
– insăşi existenţa unor astfel de poeme naive în cadrul
cimitirului care este prin natura sa un loc destinat tristeţii
şi durerii reprezintă o “neportivire”, o ruptură faţă de
contextul dat.
2. incongruenţa registrelor/
la nivelul registrului – epitaful are o formă bine conturată, o
structură relativ fixă, careia ne conformăm atunci când îl
redactăm. În cazul nostru, epitafurile de la Săpânţa sunt
structurate sub forma unor poeme scrise la persoana întâi şi
care abundă în expresii populare, arhaisme şi chiar greşeli de
ortografie.
3. incongruenţa la nivel
lingvistic.
Pentru identificarea
incongruenţei la nivelul lingvistic se impune identificarea
urmatoarelor elemente constitutive:
-
opoziţia scripturilor
semantice (pentru a putea identifica umorul trebuie
identificate cele două scripturi opuse/suprapuse);
-
mecanismul/mecanismele logice
– implică identificarea elementului-cheie care ajută la
suprapunerea celor două scripturi;
-
identificarea situaţiei – în
cazul nostru identificarea situaţiei implică identificarea
meseriei sau a elementelor definitorii ale presoanelor
descrise în epitaf;
-
identificarea ţintei –
implică identificarea ţintei umorului, cu alte cuvinte, ceea
ce ne interesează este “de cine se face haz”. În cazul
epitafurilor se pot distinge două tipuri de ţinte. De regulă,
ţinta este chiar persoana care a decedat însă epitafurile
fiind scrise la persoana întâi, se poate considera ca ţina
are o valoare individuală si universala, în acelaşi timp.
Există şi un al doilea nivel la care se poate vorbi de ţintă
– ţinta este moartea în sine, fie că este adresată direct,
fie că nu, ea este sfidată prin însăşi existenţa
epitafurilor.
-
Strategia narativă – în cazul
nostru putem identifica poemul scris la persoana întâi ca
formă fixă.
Prin analiza lingvistică
amănunţita doresc să demonstrez că, în ciuda contextului,
epitafurile văzute ca unităţi lingvistice bine definite se supun
teoriei generale umorului iar, din punct de vedere cultural,
ele îşi îndeplinesc funcţia de mecanisme defensive utilizate de
locuitori în lupta pentru supravieţuire dar constituie şi o
dovadă vie a spiritului autentic românesc.
Atelierele de lucru "Dialog şi Comunicare în Ştiinţă"
Discuţii, concluzii: Deşi
problematica valorilor în spaţiul public are un caracter
preponderent socio-umanist, problema comunicării în spaţiul
public a valorilor cercetării academice este una de interes
pentru toate domeniile cercetării universitare, concluzia
degajată pledând în sensul importanţei redefinirii în contextul
proiectului a conceptului de valoare intelectuală. Formularea
problematicilor majore ale existenţei în spaţiul public trebuie
orientată preponderent spre funcţiile discursive de natură
informativă, narativă, şi argumentativă, cu îmbinarea aspectelor
retorice şi dialectice.
Valori ale cercetării în spaţiul public - workshop desfăşurat în
cadrul Conferinţei Naţionale de Fizică Aplicată - Secţiunea
Dialog şi Comunicare în Ştiinţă
9
iunie 2006
Obiectivele acestui atelier au fost: 1. dezvoltarea
competenţelor de comunicare în Spaţiul Public a rezultatelor
cercetării ştiinţifice; 2. identificarea valorilor specifice
cercetării care prezintă interes public, la nivelul unei
comunităţi, iar activitatea vizată a constat în realizarea unui
material (scris) care poate fi prezentat într-un cadru organizat
(gen conferinţă de presă, material publicabil)
Etapa I
şi-a propus definirea valorilor din dublă perspectivă:
perspectiva teoretică generală,
perspectiva domeniului de cercetare
particular.
S-au propus ca texte susceptibile interpretării câteva fragmente
referitoare la definirea valorilor din perspectivă ştiinţifică,
academică, civică, antropologică şi politică sau din punctual de
vedere al proiectului integrării europene a României. Astfel, în
Tratatul de instituire a unei
Constituţii pentru Europa, Partea I, Titlul I, Art. I-2
se afirmă că: "[…] Uniunea se bazează pe valorile
respectării demnităţii umane, libertăţii, democraţiei,
egalităţii, statului de drept şi a respectării drepturilor
omului, inclusiv drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor.
Aceste valori sunt comune statelor membre într-o societate
caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranţă,
justiţie, solidaritate şi egalitate între bărbaţi şi femei.[...]"
Ce sunt valorile?
Valorile sunt principii care stau la baza acţiunii
indivizilor, orientându-le. Valoarea este un criteriu pentru o
decizie personală. Nu există valori bune şi valori rele. Oamenii
gândesc diferit deoarece ei sunt diferiţi. La fel sunt şi
societăţile în care trăiesc. Valorile nu sunt aceleaşi nici
chiar în interiorul unei comunităţi mari, cum ar fi populaţia
unei ţări; ele diferă în funcţie de mulţi factori, printre care
nivelul de educaţie, vârstă, mediul de rezidenţă (sat sau oraş)
etc.Valorile nu sunt impuse politic, ci se formează în timp şi
reprezintă acele principii la care aderă majoritatea populaţiei.
Odată format un set de valori, acesta se poate concretiza într-un
act oficial, precum Constituţia Europeană în cazul valorilor
europene. (Malina Voicu, Bogdan Voicu (cercetători, Academia
Română, Institutul de Cercetări pentru Calitatea Vieţii)
Opinii si resurse despre valorile europene
1. Politica
valorilor europene Jan Peter Balkenende, prim
ministru al Olandei, Conferinţa "Politica valorilor europene",
Haga, 7 septembrie 2004 - [...] O valoare nu este ceea ce
posedăm. Nici o realizare cu care să ne mândrim. O valoare este
o misiune, o motivaţie, un stimulent pentru a trece la fapte. Cu
cât este mai puternic stimulentul, cu atât mai mult putem obţine
împreună în bătălia pentru ‘a trăi mai bine’. Nu numai vieţile
noastre dar şi ale altora. În Europa şi în lume.[...]
2. Valorile definesc
Europa, nu graniţele -
Olli Rehn, Membru al Comisiei
Europene, Responsabil cu extinderea
- Am fost întrebat adesea unde sunt frontierele
Europei. Răspunsul meu este că harta Europei este definită de
mintea europenilor. Geografia fixează cadrul, dar fundamental
valorile sunt cele care definesc frontierele Europei. Extinderea
înseamnă lărgirea ariei valorilor europene, în care cele mai
importante sunt libertatea, soldaritatea, toleranţa şi
drepturile omului, democraţia şi statul de drept.[...] Conform
prevederilor tratatelor- care sunt baza legală - porţile Uniunii
sunt deschise "tuturor statelor europene care îi respectă
valorile şi se angajează să le promoveze.
3. Ce înseamnă să
fii European - Jonathan Scheele, Şeful
Delegaţiei Comisiei Europene, la Conferinţa AIESEC din 27
aprilie 2005 - Am fost invitat să vorbesc despre "Ce
înseamnă să fii european". Vă mărturisesc că nu îmi este uşor să
dau un răspuns, pentru că sunt deja european: e o stare firească,
pe care nu simt nevoia să o definesc... a fi european înseamnă a
împărtaşi valori europene.
Etapa a II-a
a desfăşurării atelierului a vizat Expunerea şi analiza
materialelor elaborate de către fiecare echipă. La sfârşitul
expunerii întregului pachet de materiale, s-a procedat la
analiza celor expuse, s-au adresat întrebări pentru clarificarea
aspectelor neclare sau insuficient dezvoltate, iar la sfârşitul
analizei am putut identifica un set de valori commune specifice
spaţiului academic care pot orienta manifestarea
reprezentanţilor unei instituţii de învăţământ superior în plan
public. Deşi problematica valorilor în SP
are un caracter preponderent socio-umanist, problema comunicării
în SP a valorilor cercetării academice este una de interes
pentru toate domeniile cercetării universitare.
Prezentare: Ion CORDONEANU -
Intelectualul – angajamente şi ezitări
Moto:
Astăzi lumea toată se găseşte în stare de voluntarism acut.
Intelectualii propriu-zişi, dacă mai sunt vizibili, sunt
deopotrivă duşmăniţi din două părţi: de lumea conservatoare, ca
şi de cea revoluţionară. Ei sunt atât de puţintei şi de mititei,
şi lumile aceste aşa de mari şi grozave, încât intelectualii la
mijloc se arată, iertaţi-mi vorba, destul de caraghioşi.
(Paul Zarifopol)
Noţiunea
modernă de intelectual este definită, la nivelul spaţiului
public de angajament. “Intelectualul nu poate fi disociat de
angajament, dacă ne gîndim la Hugo, Lamartine, Chateaubriand,
Toqueville...” (Jacques Julliard)1. Problema
angajamentului şi a rolului intelectualului au constituit,
printre altele, şi preocuparea lui J. Habermas care susţine că
„intelectualul trebuie să facă neîntrebat – aşadar fără
însărcinare din partea cuiva – uz public de conştiinţa sa
profesională, de care dispune ca filosof sau scriitor, ca
specialist în ştiinţele sociale sau ca fizician, de exemplu. Făr
a fi neutru, el trebuie să se exprime, fiind conştient de
failibilitatea sa. El trebuie să se limiteze la teme relevante,
să promoveze informaţii obiective şi argumente cât mai bune, el
trebuie să se străduiască, de asemenea, să să îmbunătăţească
nivelul discursiv nemulţumitor al controverselor publice. El îşi
trădează autoritatea de ambele părţi dacă nu desparte cu grijă
rolul său profesional şi rolul său public. El nu trebuie să-şi
îngăduie să folosească influenţa pe care o dobândeşte prin
cuvânt ca mijloc pentru dobândirea puterii, aşadar nu trebuie să
confunde influenţa cu puterea. În funcţiile
publice, intelectualii încetează să fie intelectuali.
Împrejurarea că eşuăm de cele mai multe ori în raport cu aceste
repere nu poate să devalorizeze reperele înseşi. Căci
intelectualii, care, la rândul lor, atât de des i-au combătut şi
socotit morţi pe alţii asemenea lor, nu-şi pot permite un lucru:
să fie cinici”. Secolul XX a înregistrat, în istoria europeană a
intelectualului, eşecul angajării partinice, readucând în
discuţie angajamentul în funcţia sa tradiţională – apărarea
drepturilor omului. În a doua jumătate a secolului XX, Pierre
Bourdieu remarcă faptul că media instrumentalizează exagerat
rolul intelectualului, acesta din urmă riscând să devină doar o
instanţă decorativă. Fenomenul instrumentalizării mediatice este
strâns legat de sintagma care a făcut epocă şi încă este
susceptibilă de interpretări variate – „sfârşitul
intelectualilor”. În acest sens, Michel Winock crede că
diseminarea comportamentului intelectual înlocuieşte tabloul
tradiţional în care intelectualul – scriitor avea propria
identitate. „Presa
se serveşte de intelectuali mai bine decît intelectualii de
presă”
(Michel Winock). În Viitorul intelectualităţii (1905),
Charles Maurras ridică problema rolului intelectualităţii în
societeta democratică. Tema fusese inaugurată de către Edmund
Burke care se referera la „oamenii de litere” şi rolul lor în
pregătirea Revoluţiei franceze. După Ch. Maurras, rolul
intelectualului este de a face opinia publică să vadă care este
cel mai bun regim politic şi de a-l alege cu autoritate şi chiar
de a orienta celelalte Forţe în sprijinul său. În acest sens, un
alt intelectual francez de marcă – Raymond Aron, a înţeles, pe
urmele tradiţiei gândirii politice occidentale, că există o
legătură profundă între legitimitatea unui regim şi discursul
public2. Perspectiva sociologică constatăcă statutul
intelectualilor în istoria europeană înregistrează o serie de
incertitudini. Edgar Morin afirmă că „sfera intelectualilor
europeni este, din punct de vedere sociologic, puţin sau slab
înrădăcinată şi, ideologic, instabilă şi oscilantă. Ea oscilează
între statutul elitist al marelui gânditor sau
profesor şi condiţia de paria a revoltatului marginal, frate
au autorului blestemat”3. În Republica
absentă, Daniel Barbu înscrie reflecţia despre rolul
intelectualilor în contextul politic, civic şi cultural al
României după căderea regimului totalitar, găsind că
intelectualii nu şi-au identificat în mod riguros rolul în
încercarea societăţii româneşti de a depăşi o inerţie
libertăţii. El cred că „intelectualii şi purtătorii de cuvânt
ai opiniei publice (jurnalişti şi activişti civici) nu şi-au
asumat, după decembrie 1989 funcţia ce le-ar fi revenit de
drept, aceea de a organiza dezbaterea politică şi de a-i propune
termenii, obiectivele şi metoda. Ei şi-au atribuit, în schimb,
exclusivitatea conştiinţei morale, a interpretării rolului celui
chemat să pună în permanenţă la îndoială orientarea etică a
actului de guvernare”4. Rămâne încă o provocare,
pentru contextul românesc actual, modul cum intelectualul poate
disocia între funcţia sa mediatică şi rolul de critic raţional
care trebuie să se manifeste în spaţiul public.
Note
1. “Sfârşitul intelectualilor” (Jacques Julliard şi Michel
Winock), Contrafort, nr. 4-5, 2002; vezi
http://www.contrafort.md/2002/90-91/347.html
2. Cristian Preda, Tranziţie, liberalism şi naţiune,
Editura Nemira, p. 204-205. „În ziua în care s-ar da
inteligheiţiei dreptul de a discuta în mod raţional majoritatea
chestiunilor, nu i se va putea refuza dreptul de a punje până la
urmă sub semnul întrebării monopolul partidului, adică
identificarea proletariatului şi a partidului, care e chiar
temeiul legitimităţii regimului” (Raymond Aron).
3. Edgar Morin, Gândind Europa, Editura Trei, 2002, p.
99-100.
4. Daniel Barbu, Republica absentă, Editura Nemira, 1999, p. 30.
Masă rotundă, 9 iunie 2006
Cetatea,
Universitatea, Ştiinţa
1. Cadru
de desfăşurare
În cadrul
Conferinţei de fizică aplicată organizate de Facultatea de
Ştiinţe între 9-10 iunie, a avut loc la secţiunea Dialog şi
comunicare în ştiinţă şi masa rotundă cu titlul Cetatea,
Universitatea, Ştiinţa. Masa rotundă a încheiat activitatea
propusă de Şcoala postdoctorală de Ştiinţe Socio-Umane condusă
de prof. dr. Anca GâŢă,
care a mai cuprins două ateliere (Valori ale cercetării în
spaţiul public şi Normă lingvistică şi modalităţi de
comunicare a rezultatelor activităţilor ştiinţifice).
Masa rotundă a fost moderată de dr Marius VELICă
(membru al Şcolii postdoctorale de Ştiinţe Socio-Umane)
şi a reunit mai mulţi colegi: conf. dr ing. Ion VONCILă
(Facultatea de Inginerie Electrică şi Electronică), prof. dr
ing. Minodora RâPă
(Facultatea de Mecanică), prof. dr Anca
GâŢă,
directorul Şcolii postdoctorale de Ştiinţe Socio-Umane şi
ceilalţi doi membri ai acesteia, cercetătorii dr Ion
Cordoneanu şi
dr Diana POPA,
precum şi conf. dr Floriana POPESCU, asist. Daniela
ŞORCARU, conf. dr Adela DRăGAN
(Facultatea de Litere şi Teologie) şi dna Mioara VONCILă (şef Serviciu
Bibliotecă).
2. Tematica mesei rotunde şi principalele
idei discutate:
reflectări ale activităţilor ştiinţifice în spaţiul public;
modalităţi
de dialog între spaţiul academic şi cel public;
interferenţe între spaţiul academic şi cel
public;
universitatea ca formator de opinie în spaţiul
public;
relaţii interculturale şi comunicare ştiinţifică;
strategii
academice pentru o contribuţie la dezvoltarea Societăţii
Cunoaşterii. A fost prezentat un interviu
acordat d-nei conf. dr Adela DRăGAN
pentru această masă rotundă de prof. dr ing. Emil CEANGă
de la Facultatea de Inginerie Electrică şi Electronică.
Interviul priveşte mai multe aspecte legate de cercetare printre
care se pot enumera: situaţia cercetării româneşti actuale,
modul de formare a cercetătorilor la acest moment, profilul
cercetătorului, relaţia dintre cercetare şi societatea civilă,
consecinţele integrării României în Comunitatea europeană asupra
cercetării. Pe marginea opiniilor
exprimate de domnul profesor CEANGă,
discuţiile şi-au propus să răspundă la nişte întrebări şi să
aducă soluţii. Aceste întrebări priveau:
modul în care cercetarea lingvistică serveşte comunităţii, având
în vedere faptul că aceasta are un statut diferit faţă de
ştiinţele aplicative de exemplu; măsura
în care prin munca universitară reuşim să nu creăm false
referinţe şi referinţe locale; modul
în care Universitatea poate să fie un formator de opinie în
condiţiile în care societatea este marcată de corupţie, iar
universitatea are o imagine deformată prin impresia de
accesibilitate la o ofertă masivă de formare şi scăderea
exigenţelor în evaluare;
posibilităţile reale de a stimula studenţii care doresc să facă
cercetare. Cu referire la cercetarea lingvistică, s-a propus ca
anumite fenomene lingvistice de interes larg, pe care
universitarii le identifică, să fie expuse într-un ziar local de
circulaţie largă pentru a ajunge la un public cât mai numeros.
Aceste fenomene ar fi discutate şi explicate şi ar ajuta nu
numai la o bună percepţie a acestora dar şi la întărirea
legăturii dintre publicul larg şi universitate. În ceea ce
priveşte munca directă cu studenţii, care ar trebui să ducă
printre altele şi la crearea unor referinţe reale, discuţiile au
pus în evidenţă mai multe aspecte negative care nu au
drept consecinţă depăşirea referinţelor locale. Astfel, lipsa de
exigenţă, rigoare şi responsabilitate precum şi comoditatea
studenţilor pot fi în parte imputabile şi modelului pe care îl
reprezintă profesorul. Profesorul ar trebui să reprezinte un
model, în primul rând de disciplină şi etică şi acest lucru nu
se întâmplă. Există profesori corupţi şi cu competenţe depăşite
şi aceasta schimbă viziunea studenţilor despre moralitate şi
competenţă. Astfel, studenţii nu mai sunt interesaţi decât în
mică măsură de performanţă. Mai multe
aspecte care marchează munca studenţilor şi a profesorilor au
fost puse în evidenţă.
Mulţi studenţi nu fac studiile pe care le fac din pasiune ci
pentru a avea o şansă pe piaţa muncii. Observaţiile lor directe,
şi incontestabile de altfel, indică faptul că un număr foarte
mare de studenţi nu practică în domeniul pentru care s-au
pregătit. Astfel, motivaţia de a învăţa devine una formală,
legată de obţinerea actului de studii şi profitul financiar,
deosebit de mediatizat de posturile de televiziune.
Apropierea pe care o manifestă cadrele didactice faţă de
studenţi este uneori surprinzătoare pentru aceştia din urmă.
Impresia este că indiferenţa studentului faţă de studiu şi de
relaţiile cu ceilalţi vine din indiferenţa familiei faţă de ce i
se întâmplă studentului şi faţă de cariera sa dar şi din
implicarea insuficientă a profesorilor din învăţământul
preuniversitar. Astfel, problema este una la nivel de sistem iar
lucrurile ar trebui schimbate în perioada studiului
preuniversitar şi în familie. A fost emisă şi părerea că ar fi
necesară în Universitate existenţa unui consilier psihologic,
studenţii solicitând în numeroase cazuri sfaturi care ţin de
competenţa unui psiholog. Având în vedere
incertitudinile studentului cu privire la studiile pe care le
face şi în parte lipsa unei orientări - studentul nu ştie către
ce se îndreaptă şi nici de ce - profesorul ar putea incerca să
descopere ce îi place studentului, ce-l motivează. Din păcate,
obişnuit cu a face lucrurile uşor, cu improvizaţia şi preluarea
fără o contribuţie personală a informaţiilor de pe internet mai
ales, studentul nu se mai mobilizează. S-a emis părerea că una
dintre căile de a schimba această situaţie ar fi impunerea de
teme de evaluare care să conducă la lucrări originale, în care
studentul să facă un efort personal pentru întreaga lucrare.
Pentru a ajuta studentul în munca sa, s-a propus din partea
bibliotecii crearea unor mijloace de comunicare mai eficiente a
informaţiilor, care să permită studentului să lucreze mai uşor
şi să fie mai bine orientat.
3. Concluzii
Contextul
socio-economic actual al ţării noastre impune mai multă atenţie
faţă de munca noastră şi faţă de student. Universitatea
gălăţeană poate încerca acest lucru printr-un dialog real cu
studenţii, prin descoperirea aşteptărilor şi nevoilor
socio-umane şi de formare reale ale acestora.
Rapoarte
Marius Velica -
Remarci
privind relevanţa şcolii tematice ELCO (Nantes, iunie 2006) din
perspectiva proiectului Dialog şi comunicare în SPR
1. Localizare,
organizatori şi conţinut tematic
În perioada 19 –
24 iunie 2006 Laboratorul de lingvistică (LLING) din cadrul
Universităţii din Nantes reprezentat de Amina Mettouchi,
Catherine Collin, Olivier Crouzet, Gaëlle Ferré, Claude Gaubert
şi Cristina de Lorenzo, Serviciul informatic al Facultăţii de
Litere din cadrul aceleeaşi universităţi, reprezentat de Régis
Quesada împreună cu Centrul de Cercetări Interlingvistice asupra
Semnificaţiei în Context (CRISCO) din cadrul Universităţii din
Caen, reprezentat de Anne Lacheret-Dujour au organizat cu
sprijinul Centrului Naţional de Cercetare
ştiinţifică (CNRS)
şcoala de vară ELCO cu tema Lingvistica corpusului oral.
Conţinutul tematic acoperit pe parcursul celor şase zile a fost
distribuit pe cinci tipuri de activităţi după cum urmează:
Prelegeri,
Relatări din teren,
Ateliere,
Mese rotunde,
Grupe de lucru. Organizatorii şcolii au
alternat aceste cinci tipuri de activităţi în aşa fel încât să
obţină o coerenţă şi o fluenţă a informaţiei aplicând un
principiu cronologic în succesiunea acestora (v. programul
ataşat). Astfel, după o primă zi în care s-a discutat despre
arhive şi corpusuri, s-a trecut la relatări despre specificul
activităţii de colectare a datelor din teren, continuând în
următoarele două zile cu discuţii referitoare la tratarea şi
administrarea datelor colecţionate, rămânând ca în penultima zi
să se abordeze aspecte referitoare la mutualizarea şi difuzarea
pe web a rezultatelor obţinute. Ultima zi a fost dedicată unei
discuţii libere care a avut drept scop declarat stabilirea unor
baze de redactare a unui volum care să conţină intervenţiile
participanţilor precum şi identificarea posibilităţilor de
„publicare” a acestui material on-line.
2. Aspecte
pertinente pentru proiect
Analizând
conţinutul activităţilor desfăşurate precum şi natura
informaţiilor vehiculate pe parcursul acestei săptămâni din
perspectiva tematicii proiectului de cercetare din care fac
parte, se impune evidenţierea câtorva aspecte aflate într-o
evidentă interdependenţă. Primul dintre acestea, şi cel mai
relevant în opinia mea, constă în discuţia purtată în jurul
conceptului de CORPUS. Acest termen, ca şi mulţi alţii din
lingvistica modernă, se „bucură” de o pluralitate de
interpretări şi utilizări care conduce deseori la confuzii. Din
dorinţa firească de a pune nişte baze comune pentru discuţiile
ce urmau să se desfăşoare pe durata şcolii, organizatorii au
decis ca seria de prelegeri să debuteze cu clarificarea
confuziei existente între următorii termeni:
text
(folosit în sensul său general pentru a acoperi atât aspectul
vorbit, cât şi cel scris al comunicării umane),
colecţie de
texte (o minimă inventariere, o
”depozitare” a datelor culese în vederea cercetării),
bază de date (un colaj de „texte”
destinat uzului intern al cercetătorului organizat conform unor
principii stabilite de acesta pe baza scopurilor sale
ştiinţifice),
arhivă (care spre deosebire de simpla
colecţie de texte presupune o organizare a textelor pe baza unor
criterii standard şi care, prin permiterea accesului din
exterior, se adresează şi uzului extern),
corpus.
Un al doilea
aspect extrem de important în opinia mea vizează principiile de
construire, organizare, prelucrare, intrepretare şi nu în
ultimul rând de diseminare a unui corpus. Specialiştii prezenţi
au discutat despre proiectarea corpusului, criteriile de
eşantionare, recrutarea informatorilor, adecvarea principiilor
de organizare a corpusului atât la obiectivul cercetării, cât şi
la variabilele demografice şi culturale specifice
zonei/societăţii respective¸ subliniind faptul că în cazul unui
corpus despre care – la sfârşitul cercetării – se vrea a fi unul
accesibil publicului, trebuie luată în calcul maniera de
diseminare a acestuia încă din faza iniţială de proiectare.
Un al treilea şi
ultim aspect de care trebuie ţinut cont şi pe care îl consider
de relevanţă în perspectiva construirii unui corpus
reprezentativ pentru Spaţiul Public Românesc se referă la etică.
Un demers ştiinţific de acest gen presupune confruntarea cu
multe probleme de natură juridică şi deotologică: plecând de la
principiul elementar de a obţine acordul informatorului, trecând
prin protejarea identităţii acestuia dacă este cazul şi
terminând cu aspectele deloc de neglijat care ţin de legea
copy-right-ului. Toate aceste elemente trebuie desigur adaptate
la condiţiile şi regimul juridic local.
3. Concluzii
Masa rotundă de
la finalul zilei de vineri şi-a propus să realizeze o sinteză a
şcolii, o evaluare a procesului de instruire desfăşurat pe
durata acesteia. Acesta a fost momentul în care participanţii au
depus formularele de evaluare care le-au fost distribuite la
începutul săptămânii şi în care au operat observaţii şi
comentarii zilnice referitoare la organizarea şcolii, conţinutul
activităţilor, locaţiile şi condiţiile generale de desfăşurare
precum şi sugestii în legătură cu viitoarele ediţii ale acestei
şcoli tematice. Ultima activitate a
săptămânii s-a desfăşurat sâmbătă dimineaţă sub forma unei
discuţii libere şi a avut un scop dublu: 1.
punerea bazelor
redactării unui volum având ca punct de plecare lucrările şcolii
tematice;
2. discutarea
modalităţilor tehnice de transpunere pe internet a tuturor
cursurilor / prelegerilor / prezentărilor susţinute pe parcursul
întregii şcoli. S-a propus ca în
deschiderea volumului să se includă cîteva pagini de teorie care
să inventarieze pe scurt principalele puncte de vedere
referitoare la aspecte cum ar fi: corpus relevant/de referinţă,
corpusul înainte şi după analiză, diferenţa dintre corpus- bază
de date-colecţie de texte, arhivarea de date, protocolul de
colectare de date (adaptarea acestuia la specificul local etc.),
principii de eşantionaj, exploatarea corpusului.
Seminarul Argumentare - Retorică - Comunicare
-
LUNI, 16.00 - 18.00
Câteva
teme dezbătute în cadrul proiectului
DISCORPS – Seminar 3, 26 aprilie
2006 – Ion CORDONEANU: Dialectica
secularizării şi problematica sferei publice
„A trebuit să
suprim ştiinţa pentru a face loc credinţei” este afirmaţia
celebră a nu mai puţin cunoscutului filosof german Immanuel Kant
(1724-1804), cel care ne-a învăţat, aşa cum îşi începe prieten
al meu studiu despre lucrul în sine la Kant, că nu putem avea
decât o cunoaştere în spaţiu şi timp. Afirmaţie tranşantă care
angajează din început o tensiune cu judecata conţinută în titlu.
Cel care este atât de influenţat de Iluminism,
nu-şi putea permite vreo incoerenţă a propriei gândiri astfel
încât o afirmaţie ca aceasta să poată fi separată de întregul
operei critice kantiene. Întemeitor al idealismului critic care
a influenţat filosofia germană de după el (Fichte, Schelling,
Hegel), filosoful din Konigsberg a îndemnta, prin opera lui la
îndrăzneala de a cunoaşte prin puterile raţiunii. Prin
manifestul iluminist „Ce este iluminismul?” viza, de aceea, o
schimbare de mentalitate nu una politică şi, la rândul lui,
poate fi considerat ideolog a Luminilor. „Sapere aude!
(Îndrăzneşte să ştii!), să ai curajul de a te servi de raţiune”
a devenit deviza mişcării iluministe împotriva absolutismului şi
dogmatismului tradiţional. Citind în
Critica raţiunii pure „A trebuit să suprim ştiinţa pentru a face
loc credinţei”, un teolog înţelege că filosoful recunoaşte
importanţa religiei în natura ei, însă se înşeală, pentru că la
Kant nu morala se fundamentează pe religie, ci invers. Pentru
el, Dumnezeu, nemurirea sufletului, viaţa viitoare nu pot fi
obiecte ale cunoaşterii, ci numai ale credinţei, ca postulate
ale raţiunii practice. Opera pe care o
întreprinde Kant în planul cunoaşterii ştiinţifice constă, de
fapt, în deteologizarea fundamentelor cunoaşterii. Aceasta este
contribuţia lui la iluminism, adică emanicparea omenirii de
„servitutea autoimpusă”. În paralel cu acest proces care
priveşte ştiinţa, se petrece reversul: teologia însăşi îşi
pierde caracterul ştiinţific, păstrat doar de cunoaşterea
fenomenelor circumscribile în spaţiu şi timp şi cu structurile
categoriale ale intelectului. Cu
filosoful german se petrece cea mai clară separare între ştiinţă
şi religie – şi acesta nu este decât primul pas – şi cel mai
important – în privatizarea religiei. Din locul public pe care
îl ocupa până la epoca Raţiunii, acum manifestarea
religiozităţii începe să fie împinsă din ce în ce mai mult în
spaţiul privat al locaşului de cult sau al familiei. Din
instituţie publică religia va deveni una privată, fenomenul
caracterizând ceea ce numim îndeobşte secularizare.
În plan politic privatizarea religiei este pe
deplin justificată, pentru că înţelegerea şi practicarea puterii
ca autoritate laică nu permitea – şi nici nu era de dorit – ca
religia să mai aibă amestec în treburile statului.
„Religia (…) trebuie să fie considerată prima
dintre instituţiile politice" (Alexis
de Tocqueville, Despre democraţie în America, Humanitas,
1995, vol. 2, p. 373). După 164 de ani de la scrierea volumului
2 al Democratiei în America, avea loc la Academia
Catolică din München întâlnirea cu tema „Fundamentele morale pre-politice
ale statului de drept" dintre Ratzinger si Habermas. După mai
bine de un secol şi jumătate (de când Tocqueville scria că
religia, chiar dacă nu dă ea gustul libertăţii, măcar uşurează
folosirea ei), umanitatea parcă s-a oprit să mediteze asupra
destinului ei, şi asta într-un timp de mari tensiuni spirituale
şi politice care au în spate proiecte continentale sau mondiale.
La această întâlnire, esenţială pentru istoria mileniului al
treilea, nu s-a susţinut (nici nu era cu putinţă) că „religia
este necesară pentru menţinerea instituţiilor republicane"
(Tocqueville), dar punctul de vedere comun emis acolo a privit
religia ca discurs, respectiv ca fenomen social extrem de
importante ale căror drept de existenţă şi manifestare sunt
esenţiale pentru societatea democratică. Condamnarea celor care
vor să impună tăcere discursului religios şi afirmarea
neutrălităţii constitutionale şi a toleranţei (Habermas) se
întâlnea, din directia opusă, cu semnalul referitor la
necesitatea recorelării religiosului cu raţionalul şi la
reclamarea (în discursul de investitura ca Papa a Cardinalului
Ratzinger) a „tiraniei relativismului".
Întâlnirea dintre Habermas şi Ratzinger s-a materializat într-o
carte care are, de atunci, ecou în întreaga Europă. Autorii
sesizează că separarea dintre raţiune şi religie a dus la
apariţia unor patologii, deopotrivă care au atacat religia şi
raţiunea în fiinţa lor. Astfel, patologiile religiei reclamă
considerearea luminii raţiunii ca organ de control în vederea
purificării şi ordonării, aşa cum înţelegeau Sfinţii Părinţi ai
Bisericii. Dar şi invers: raţiunea, la rândul ei, trebuie adusă
între graniţele sale şi să asculte de marile tradiţii religioase
ale umanităţii. O asemenea teză nu presupune neapărat
întoarcerea la credinţă, ci doar eliberarea de orbirea istorică
a indiferenţei omului modern faţă de credinţă.
În plus (şi poate că în aceasta poate fi
identificat interesul major pentru studiul funcţionării şi
configurarea spaţiului public în societatea modernă
democratică), dacă raţionalitatea este natura funcţionării
statului de drept şi a sferei publice, atunci Habermas găseşte
că resursele ei, în speţă extrase din cultura şi civilizaţia
europeană, nu mai sunt eficiente pentru a stăpâni crizele
existente - în mod exact criza de motivaţie din democraţiile
unei lumi pe cale de mondializare. Religia însăşi are nevoie de
raţiune pentru a preveni alunecarea în fundamentalisme ce
genereaza dezechilibre şi catastrofe umane. Devine din ce în ce
mai limpede că relaţia (prea repede, la începutul timpurilor
moderne), la nivelul sferei publice, dintre religie şi
raţionalitate trebuie să redevină subiect de dezbatere, pornind
de la disponibilitatea fiecăreia de a asculta argumentele
celeilalte şi de a învăţa din experienţa istorică specifică.
Aspecte metodologice:
Cercetarea pe terenul de graniţă aflat între problematica strict
teoretică a fenomenului secularizării şi problematica sferei
publice are ca domeniu de aplicabilitate teorii din arii conexe
precum teoria democraţiei, sociologie şi antropologie.
DISCORPS – Seminar 5, 15 mai 2006
– Marius VELICĂ: Comunicare
şi apartenenţă la Sfera Publică
Dahlgren, Peter
and Colin Sparks (eds.). 1991. Communication and Citizenship:
Journalism and the Public Sphere in the New Media Age.
London and New York: Routledge.
Structura
volumului:
Introduction,
Peter Dahlgren
Part I
Institutional logics
1. Rethinking the
media as a public sphere, James Curran
2. Goodbye, Hildy
Johnson: the vanishing 'serious press', Colin Sparks
3. Selling
consent: the public sphere as a televisual market-place, John
M. Phelan
4. Beyond
balanced pluralism: broadcasting in Germany, Vincent Porter
and Suzanne Hasselbach
Part II
Politics and journalism
5. Bites and
blips: chunk news, savvy talk and the bifurcation of American
politics, Todd Gitlin
6. The public
sphere and the use of news in a 'coalition' system of
government, Paolo Mancini
7. Musical
chairs? The three public spheres in Poland, Karol Jakubowicz
8.
Discourses on politics:
talking about public issues in the United States and Denmark,
Ann N. Crigler and Klaus B. Jensen
Part III
Journalistic practices
9. The global newsroom: convergences and diversities in the globalization
of television news, M. Gurevitch, Mark R. Levy and I. Roeh
10. A tyranny of
intimacy? Women, femininity and television news, Liesbet van
Zoonen
11. Tales of
tellyland: the popular press and television in the UK, Ian
Connell
Prezentarea pe
scurt a capitolelor
Introducere
- scurtă
prezentare a evoluţiei conceptului de sferă publică de la
Habermas până astăzi
- în miezul
metodolgiei şi al sistemului ideologic al lui Habermas există
totuşi o ambiguitate deranjantă structurată pe 3 paliere: (i) nu
identifică caracterul patriarhal al sferei publice (şi astfel se
face complice la subordonarea femeilor);
(ii)
nu discută sferele publice alternative ceea ce duce la un vacuum
teoretic;
(iii)
nu face referire la complexităţile şi contradicţiile generării
de sens şi la condiţiile concrete şi resursele culturale care
acţionează în timpul unei dezbateri (astfel, abordarea lui
Habermas i se pare ciudat de abstractă şi formalistă).
Capitolul 1
- James
Curran explorează marile probleme pe care le ridică cele două
modele principale de sferă publică: viziunea pluralistă a unei
sfere publice dependente de principiile pieţei libere şi
alternativa marxistă a unei sfere publice dominată de stat,
militând pentru o a treia cale care să manifeste autonomie atât
faţă de stat, cât şi faţă de forţele pieţei. Această a treia
cale ar trebui structurată pe un sistem de pârghii care să
menţină un echilibru.
|
|
Liberal |
Marxist critique |
Communist |
Radical democratic |
|
Public sphere |
Public space |
Class domination |
|
Public arena of
contest |
|
Political role of
media |
Check on government |
Agency of class control |
Further societal objectives |
Representation/counterpoise |
|
Media system |
Free market |
Capitalist |
Public ownership |
Controlled market |
|
Journalistic norm |
Disinterested |
Subaltern |
Didactic |
Adversarial |
|
Entertainment |
Distraction/
gratification |
Opiate |
Enlightenment |
Society communing
with itself |
|
Reform |
Self-regulation |
Unreformable |
Liberalization |
Public intervention |
Capitolul 2
- Colin Sparks se întreabă în ce măsură
presa britanică a funcţionat şi continuă să funcţioneze drept
sferă publică şi trage două concluzii:
(i)
declinul seriozităţii presei este din ce în ce mai accentuat şi
mai răspândit;
(ii)
existenţa unui concept unic a ceea ce este un ziar devine cu
atât mai greu de susţinut cu cât caracterul de clasă, conţinutul
şi natura cititorilor acestuia sunt mai pronunţate.
Capitolul 3
John M. Phelan
demonstrează în contextul american cum logica de marketing
modelează strategiile jurnalismului de televiziune mai ales în
cazul unor campanii care se proclamau a fi în slujba interesului
public.
Capitolul 4
- Vincent Porter şi Suzanne Hasselbach
cartografiază forţele politice şi economice care au dus la
regularizarea emisiunilor TV şi consecinţele asupra televiziunii
privită ca resursă a cetăţeanului.
Capitolul 5
- Todd Gitlin analizează modul în care
televiziunea SUA a redat campania electorală şi discută
implicaţiile strategiilor din ce în ce mai sofisticate de
administrare a ştirilor (news- management strategies).
Capitolul 6
- Paolo Mancini afirmă ca mass media nu
conferă cetăţenilor puterea de a participa la sfera publică ci
că acestea se constitue într-un mecanism prin care elitele
comunică între ele şi dezbat viitorul societăţii într-o manieră
„închisă”.
Capitolul 7
- În contextul
profund diferit al Poloniei, Karol Jakubowicz pune în discuţie
apariţia unor două sfere publice alternative care se opun celei
oficiale dominate de către
stat şi partid. Una
dintre aceste sfere alternative a fost dominată
de către Biserică,
cealaltă fiind asociată Solidarităţii. Accentul analizei este pus pe lupta pentru legitimitate
dusă între acestea
trei.
Capitolul 8
- Acest capitol îşi îndreaptă atenţia către
audienţă, comparând
modul în care, în SUA şi Danemarca, conţinutul media este responsabil de felul în care cetăţenii
percep preocupările şi ideile care constitue sfera publică.
Aceştia aplică anumite structuri tematice ştirilor cu care intră
în contact şi reacţionează
corespunzător.
Capitolul 9
- Cei trei autori ai acestui eseu despre
internaţionalizarea
ştirilor TV se preocupă atât de subiectele tratate de buletinele
de ştiri în diverse ţări,
cât şi de gradul în care culturile naţionale
sunt responsabile de structurarea (frame) acestor subiecte.
Capitolul 10
- Plecând de la constatarea că prezentatorii
de ştiri TV din Olanda sunt astăzi predominant femei, autoarea –
de pe poziţiile
criticii feministe ale sferei publice – nu consideră că acest
fenomen constituie în mod necesar o depăşire a ordinii
patriarhale/modelului patriarhal.
Capitolul 11
- Acest ultim capitol examinează modul în
care presa populară şi televiziunea de divertisment se
intersectează şi se suprapun, constituind astfel un fel de lume
mitică a imaginii. Această lume furnizează o schemă de percepţie
nu lipsită de importanţă
şi problematică din punct de vedere politic în ceea ce priveşte
„înţelegerea”
aspectelor de interes public.
Fig. 1 Cele trei sfere publice în Polonia
Fig. 2 'Publicul'
diferitelor sfere publice
DISCORPS – Seminar 9, 17 iulie 2006
– Ion CORDONEANU:
Aspecte metodologice privind cercetarea discursului în SPR
Proiectul de
cercetare a discursului în SPR este centrat şi pleacă de la
înţelegerea habermasiană a spaţiului public, în centrul căreia
se află raţiunea subiectului şi raţionalitatea comunicării;
Habermas analizează procesul în cursul căruia publicul,
constituit din indivizi care îşi folosesc raţiunea, îşi
apropriază sfera publică aflată sub controlul autorităţii şi o
transformă într-o sferă în care critica se exercită împotriva
puterii statului. Cercetarea, plecând de
la filosofia lui Jurgen Habermas – unul dintre cei mai
proeminenţi gânditori ai secolului XX - a discursului în spaţiul
public şi în spaţiul public românesc prezintă interes din mai
multe perspective:
Prima dintre ele
vizează interesul tehnic sau instrumental, care reglează
„ştiinţele empirico-analitice”. Semnificaţia enunţurilor
posibile de ordin empiric rezidă în utilizabilitatea lor
tehnică: faptele care ţin de ştiinţele empirice sunt constituite
printr-o organizare apriori a experienţei noastre în
cadrul sistemului behaviorist al acţiunii instrumentale; această
teză, apropiată de pragmatismul lui Pierce şi Dewey, se va
dovedi decisivă pentru a înţelege, în viziunea lui Habermas, ce
este ideologia modernităţii.
A doua
perspectivă este practică, în sensul kantian al
cuvântului, în sfera căreia Habermas stzabileşte distincţia /
opoziţia dintre acţiunea comunicativă şi acţiunea
instrumentală. Semnificaţia propoziţiilor în acest domeniu
nu provine de la previziunea posibilă şi de la utilizabilitatean
tehnică, ci de la comprehensiunea sensului. Această
comprehensiune se realizează prin canalul interpretării
mesajelor schimbate în limbajul obişnuit, prin intermediul
interpretării textelor transmise de tradiţie şi graţie
interiorizării normelor care instituţionalizează rolurile
sociale.
Celui de-al
treilea gen de interes îi sunt asociate ştiinţele sociale
critice, care îşi propun să discearnă forme de relaţii de
dependenţă „ideologic îngheţate” şi cărora le corespunde
autoreflecţia.
Accesul la
realitatea socială presupune medierea lingvistică a
interpretării. Proiectul hermeneutic al lui Habermas a evoluat
în complexitate, incluzân şi posibilitatea unei analize
filosofice susţinute de evidenţa empirică a obiectelor
structurare simbolic care ar lăsa spaţiu şi investigaţiei
analitico-empirice de tip cauzal. Acest tip de cunoaştere ar
include:
-
o teorie
generală a comunicării care să reconstruiască infrastructura
universal-pragmatică a limbajului şi acţiunii, considerate
împreună;
-
o teorie
generală a dobândirii competenţei comunicative;
-
o teorie a
sistemelor sociale care să explice felul în care este
posibilă captarea înţelesurilor obiective care transcend
ceea ce este articulat în mod subiectiv în diferitele
tradiţii culturale;
-
o teorie a
evoluţiei sociale care să reconstituie teoretic situaţiile
istorice în care se plasează interpretul sau criticul şi
obiectul său de studiu.
Sursele istorice
ale acestui proiect sunt grupate în câteva categorii:
-
proiectul kantian
de emancipare;
-
teoria actelor de
vorbire (Austin, Searle);
-
teoria înţelesului
constituită în prelungirea eforturilor critice ale lui
Wittgenstein;
-
fenomenologia
vieţii sociale (Alfred Schutz);
-
hermenutica
(Gadamer) şi pramatismul (Apel, Pierce).
Toate aceste
direcţii stau la baza unui proiect general de reconstrucţie
comunicativă a raţionalităţii care are la bază ideea că fiecare
formă a vieţii sociale este fundamentată pe raţionalitatea
comunicativă.
DISCORPS – Seminar 12, 23 august
2006 - Marius VELICA - Observaţii asupra
metodologiei de cercetare
1. Teorii,
metode şi concepte
În 1997, Teun A.
van Dijk în calitate de Editor împreună
cu un colectiv de renumiţi specialişti publica o colecţie de
studii grupate sub titlul Discourse Studies: A
Multidisciplinary Introduction organizat în două volume. În
prefaţa primului volum intitulat Discourse as Structure and
Process, van Dijk afirma următoarele:
„This book offers
a first introduction to discourse studies, a new
cross-discipline that comprises the theory and analysis of text
and talk in virtually all disciplines of the humanities and
social sciences.”(van
Dijk 1997a: xi)
Dată fiind tema proiectului de cercetare – Dialog şi
comunicare în Spaţiul Public Românesc - precum şi natura
materialului care va constituti corpusul de analizat, consider
că cea mai adecvată teorie este tocmai această analiză de
discurs (discourse analysis), aşa cum o numeşte pe parcursul
cărţii atât editorul acestei lucrări, cât şi alţi câţiva
semnatari ai unora dintre studiile grupate în aceste volume.
Analiza de discurs nu poate fi decât o
disciplină de intersecţie având în vedere dificultatea resimţită
de orice altă disciplină tradiţională în încercarea de a defini,
prin propriile mijloace, exhaustiv şi irevocabil conceptul de
discurs. Din nefericire, ca şi în cazul altor concepte cum
ar fi limbă, comunicare, cuvânt,
interacţiune, sens, societate sau cultură,
noţiunea de discurs rămâne în esenţă neclară – fuzzy
dacă e să preluăm terminologia anglofonă. Din perspectiva
analizei de discurs, discursul este un fenomen complex
caracterizat de trei mari dimensiuni, acesta putând fi privit
simultan ca fiind: (i)
o formă de folosire
a limbii;
(ii)
un eveniment
comunicaţional – şi aici devin importante câteva aspecte
funcţionale ale discursului cum ar fi cine foloseşte
limba, cum, de ce şi când;
(iii) o interacţiune
verbală în situaţii de ordin social. Sarcina analizei de discurs
este să ofere o descriere integrată a acestor trei dimensiuni
ale discursului, permiţând diferitelor discipline care sunt
implicate în studierea discursului să conlucreze, axându-se
fiecare pe câte o componentă. Astfel, lingvistica se va ocupa de
studierea specifică a limbii şi a folosirii acesteia, psihologia
va studia mecanismele care stau la baza comunicării de
idei/credinţe dintre participanţii la actul de comunicare iar
ştiinţele sociale vor analiza modalitatea prin care aspecte ale
interacţiunii în diverse situaţii sociale influenţează modul în
care oamenii vorbesc/scriu. Venind din
zona lingvisticii, cercetarea mea va privi discursul ca
structură verbală şi acţiune comunicaţională. În consecinţă,
va opera cu concepte ca formă, funcţie, sens,
stil, coerenţă, mecanisme retorice, acte
de limbaj, deixă folosind metode de analiză specifice
morfologiei şi sintaxei, semanticii si stilisticii sau
pragmaticii şi semioticii.
2. Corpus
„Arena” în care
se studiază dialogul şi comunicarea în cadrul acestui proiect
fiind spaţiul public, intenţionez să îmi îndrept cercetarea spre
acea formă de scriitură jurnalistică numită editorial.
Alegerea acestui tip de „text” are la bază următoarele motive:
consider că este o formă mai personală de exprimare care îi
permite jurnalistului să construiască texte mai ample, atât ca
întindere, câ şi ca arhitectură ideatică; natura
sa mai puţin informativă (spre deosebire de ştiri) şi mai
degrabă analitică plasează acest tip de presă scrisă precum şi
pe jurnalistul însuşi în zona dezbaterii de interes public, în
agora;
prin efectul de continuitate conferit, pe de de
o parte, de aspectul de serial/foileton al editorialului şi, pe
de altă parte, de faptul că textele sunt semnate/scrise de
aceeaşi persoană în permanenţă, impactul de care se bucură
editorialul este unul consistent.
Corpusul va fi format dintr-o colecţie de editoriale semnate de
jurnalişti care se bucură de mare priză la public şi care sunt
publicate în ziare/reviste de mare circulaţie în speranţa că
selectarea materialului în acest mod va duce la maximizarea
relevanţei rezultatelor cercetării.
