|
RÉSUMÉS
DES COMMUNICATIONS
ALAMAN,
Eugenia - Le
concept d’espace public hier et aujourd’hui
– maintien de l’harmonie sociale?
Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Dans
l’agora grecque la force du langage au sein du dialogue
ou lexis relève non seulement des tensions sociales mais,
par la force de la répétition et des clichés rhétoriques
de l’autorité des élites, peut aussi résoudre ces
tensions sociales. En échange, le particulier est ce
qu’on ne peut pas partager. Aujourd’hui, la
construction de l’espace public est perçue comme une
tribune de la démagogie politique et, le particulier y
est souvent présent. Est-il
différent de l’époque de l’antiquité grecque ?
Le concept d’espace public ou celui de lieux publics,
a-t-il évolué ? Les Grecs posaient les fondements
du principe de la publicité des lois, qui devaient
convaincre les citoyens de la nécessité d’apprendre et
de respecter ces lois. Aujourd’hui, la publicité est le
reflet complexe et sophistiqué d’une autre société.
Il est vrai qu’elle requiert une relecture mais dans les
mêmes termes de la domination sociale, politique ou économique.
ANDREI, Carmen - Ressorts argumentatifs dans le discours
publicitaire, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
L’affirmation
que le discours publicitaire est devenu terroriste a la
valeur d’un truisme. La publicité est le miroir
fidèle et grossissant de notre époque, des réalités
contemporaines que nous vivons tous les jours. A part son
propre champ lexical et sémantique, son inventivité et
son lyrisme de plus en plus attrayants, il échafaude son
propre système argumentatif dans le but, déclaré ou
non, d’obtenir l’assentiment de son public-cible, de
le convaincre, voire de le persuader à acheter. L’idée
que nous étayons est que le discours publicitaire est une
manière de résoudre les effets négatifs d’un
raisonnement argumentatif aguichant, et souvent paradoxal.
En mariant l’utilité à l’imaginaire, la publicité
permet à chacun de s’offrir la réalité de ses
fantasmes par le biais d’une stratégie argumentative
efficace. La communication médiatique produit ce phénomène
« d’aquarium ». Le bien dit léger et
doucereux fait du langage un instrument-somnifère et
anesthésiant qui facilite l’administration de l’image
pour secouer la conscience. C’est à travers le discours
publicitaire que l’on peut repérer de la façon la plus
nette comment la publicité procède du discours fétichiste.
Tout discours publicitaire qui, par l’intermédiaire
d’une argumentation pertinente réussit à rendre fétiche
le produit à vendre tente de conformer les mots aux
objets. Les slogans ne font qu’actualiser leur usage et
leur existence en soi. Le caractère ludique et / ou
fantastique de certaines publicités va à l’encontre de
leur « objectivité », mais accroît leur agrément
et leur puissance d’évocation. Il convient de remarquer
également que le discours publicitaire se fonde souvent
sur l’acte d’inférence, qu’il utilise
astucieusement les arguments d’autorité et de notoriété,
comme arguments de prédilection, que les connecteurs
argumentatifs jouent eux aussi un rôle important dans la
production et la réception du message.
ANTOFI,
Simona - Intelectualul
român
între discursul public de
(auto)legitimare
şi scriitura
intimă de
tip
jurnal: cazul Titu Maiorescu,
Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Încrezători
în faptul că progresul unei naţiuni este
apanajul elitelor, intelectualii de la Junimea se angajează
ferm pe calea diriguirii societăţii române către
civilizare şi occidentalizare. Faptul este de natură
să determine schimbări radicale atât la nivelul
discursurilor publice – de (auto)legitimare a mişcării
junimiste – cât şi în ceea ce priveşte
forjarea unei imagini oficiale de ansamblu – ca grup
intelectual – sau individuale – cazul Titu Maiorescu
– de tehnocraţi. Mai mult, discursurile politice
dovedesc faptul că intelectualii – principalii
producători şi garanţi ai culturii
– devin actorii specializaţi ai unui joc
elitist practicat raţional, în scopul modernizării
statului naţional. Acelaşi Maiorescu face din
sine, în paginile jurnalului său, un instrument
eficace, perfect capabil de a-i realiza destinul. Însă
năzuinţa de autoformare este contrabalansată,
la nivelul discursului intim, de umanitatea altfel perfect
reprimată în favoarea imaginii publice.
BĂLINIŞTEANU, Cătălina - Private
and Public Spaces in Heinrich Mann’s "In the Land
of Cockaigne",
University
of Bacău, Romania
The
purpose of this paper is to show the way in which a
person/character constructs his/her identity by
interacting with other people within certain private and
public spaces. The analysis of spaces in the novel In
the Land of Cockaigne shows the female characters in a
process of becoming by folding and unfolding or by taking
up different roles as a response to the spaces they
inhabit. The paper deals with concepts such as: house,
theater, parlour, cultural space, cultural paradigm, in an
attempt to trace the signification of different spaces and
the way they are described by a writer at the fin de siécle.
The novel foregrounds the binary oppositions such as
surface vs. inner representation, imprisoned vs. free
women, possessor of objects and beings vs. possessed
objects and beings. As for the cultural paradigm, the
paper sends to the presence and absence of money (as signs
of stability, respectability and wealth), to the private
space as imprisonment and to women seen as hunters and
hunted human beings, all these revealing the mentality of
the age. Modernism strongly questioned the cultural
identity both of a generation but also of an individual.
The theme of decadence is always present with the novels
of H. Mann from the beginning of the 20th
century, placing sexuality and women at the center of his
earlier works. The writer dared to mock the hypocrisy of
the society by offering portraits of femme fatale
closely associated with the spaces he depicts.
BONESCU,
Mihaela - Convivialité et espace public,
Bourgogne
University, LIMSIC (EA CIMEOS), Dijon, France
La
convivialité est devenue aujourd’hui un des mots que
tout le monde emploie, dans les circonstances les plus
diverses de la vie quotidienne, pour qualifier une
multitude de faits. On peut participer à un repas convivial,
on peut faire la connaissance d’une personne qui à
l’air convivial, on peut bien sûr se retrouver
dans une salle d’attente conviviale, s’acheter
une voiture conviviale, entretenir des relations conviviales
avec les autres où tout simplement vivre dans une
ambiance conviviale. Quand
on prononce le mot convivialité, on pense instinctivement
aux plaisirs de la table et aux relations
interpersonnelles. Cependant, on applique l’étiquette
de “convivial ” aux objets qui nous entourent
aussi bien qu’à l’espace. Comment définir alors ses
frontières et comment considérer un concept tellement
flou et donc facile d’usage ?
Entre l’univers de la table, la scène sociale,
le monde de l’entreprise, du marketing et de la publicité,
sans oublier le secteur informatique et ses capillarités
dans le domaine de la haute technologie, le convivial déploie
ses multiples capacités de modulation et d’activation.
L’explosion de l’usage des mots « convivial »
et « convivialité » au cours des derniers
quarante ans, dans des espaces sémantiques appartenant à
de nombreux univers de la vie quotidienne aussi bien que
de la vie sociale dans les sociétés post et
hypermodernes, nous permet aujourd’hui d’interroger un
concept qui s’est rapidement imposé dans le vocabulaire
de tout un chacun. Ce processus de glissement de sens et
de contamination métonymique est particulièrement intéressant
à étudier dans le champ des SIC puisqu’il est révélateur
des extensions figuratives possibles de certaines valeurs
d’époque et de leur injection dans l’espace public.
BONTA,
Elena and MD FIROZ - From Private
to Public and Back to the First,
University
of Bacău, Romania; Manipal University, Dubai Campus,
India
Starting
from the idea that in everyday life people are engaged in
different social practices which are endowed with meanings
because the members of a community make a sense of them,
the paper deals with one such social/semiotic practice
that has got a ritualized character: the wedding.
Goffman`s dramaturgical conception regarding the
interaction between individuals
represents the core of the paper. Studied from this
perspective, the wedding ritual can be analysed in terms
of setting, actors/participants, roles, script and props.
On the private and social stage of life, individuals
become actors who perform roles in front of a public
(family and community) able to evaluate the social
information conveyed by them and to confirm their images.
Through their roles, individuals/actors build their own
identities. Through their action/performance,
legitimization form the part of society is attained. Thus
the wedding, as a social ritualized practice, gets a sense
beyond itself. It is not only performance, but also a sort
of action, as it gets a social value. At the same time, it
has a symbolic role and places the social actors in
community through their social and cultural behaviour.
During this practice/ritual, the actors know, adopt and
observe a certain behavioural code, as well as behaviours
imposed by social and cultural norms. The theoretical
points of our paper are supported by an analysis of such a
practice/ritual, seen from a contrastive approach. It
takes in view the wedding ritual in two different
cultures: the Romanian and the Indian one, in an attempt
of identifying
possible similarities within a diversity of
differences.
BONTA,
Raluca - Cooperation and Conflict in the Public Sphere:
Two Instances of Negotiation,
University
of Bacău, Romania
Negotiation
is considered
to be a type of human interaction that generates a
conflictual relationship between the participants who, at
the same time, share some common interests and try to
adapt their claims in order to reach a mutually acceptable
compromise. Starting from the definition of this process,
from its basic classification into conflictual negotiation
(based on rivalry and competition) and cooperative
negotiation (based on collaboration and mutual
understanding) and from the strategies and tactics
characteristic for each of these two types of negotiation,
we suggested an analysis of two different tactics of. The
title of the paper refers first of all to the two types of
negotiation, and also to two materializations of these
types: the bribery tactic (that belongs to the conflictual
negotiation) and the nibbling tactic (that is an example
of cooperative negotiation).
In
order to understand the two instances of negotiation we
chose to describe first in parallel some stylistic,
pragmatic and argumentative markers that may generally
appear in a conflictual tactic and in a cooperative one
and then to analyze an example for each of them.
BROADY,
Elspeth - Power, roles and identities in language learning,
University of Brighton, UK
There
has been increasing reflection in the published literature
on how language gets used in the process of language
learning, not just from the traditional cognitive view
(e.g. Krashen, 1981, 1985; Long, 1983, 1996; Swain, 1985;
Schmidt, 1990) of trying to characterise useful
‘input’ for SLA and chart its effects on ‘output’
but from a point of view informed by pragmatics, using
tools from the study of politeness (Brown and Levinson,
1987) and conversational analysis (e.g. Sacks, 1992), and
also from a wider view informed by geo-political
considerations. This talk will chart key features of these
developments through some recently published articles in
the field of language learning (e.g. Kramsch, 2005;
Seargeant, 2005; van Els, 2005; Dalton-Puffer
and Nikula, 2006; Hosoda, 2006; Huth and Taleghani-Nikazm;
2006; Naughton, 2006 and Richards, 2006) and
will show how issues to do with the political context of
language learning, the learner’s social self, perceived
power relationships in language learning interactions and
notions of learner identity are now starting to play a
significant role in our understanding of second language
acquisition.
CÂRLAN, Alexandru - Former
communists condemning communism: ethos, legitimacy and ad
hominem argumentation,
SNSPA
– National School of Political Studies and Public
Administration, Bucharest, Romania
How
sincere and credible is the act of condemning the Romanian
communist political system when it is done by a political
elite dominated by former members of the Communist Party?
– this was one of the recurrent questions, coming in
various forms in the Romanian press, following the speech
that President Traian Basescu
held in the Parliament, on 18th December
2006. Behind this question seems to lay an ad
hominem argument: a
significant part of Romanian politicians condemn
communism, but they are former members of the Communist
Party, so they cannot be sincere in their act – and
from this point, the argument develops in various
directions.
Ad hominem
argumentation, a refuting strategy frequently encountered
in the media, is quite controversial in contemporary
theories of argumentation: in its standard interpretation,
this type of argument is considered a fallacy, either in
handbooks of logic and critical thinking, or in highly
elaborated theories (such as the pragma-dialectic approach
to argumentation). On the other hand, there are authors
who try to defend the use of this type of argumentation:
in the 50s, Henry W. Johnstone Jr. claimed not only that ad hominem argumentation is not fallacious, but that it is the only
valid argument in philosophy; in contemporary debates,
Douglas Walton considers this type of argument as not
being fallacious in its every occurrence: it can be just a
weak argument (as opposed to a strong one), or an
insufficiently supported argument, or even a cogent
argument. Much of the debate around the ad
hominem argument, when the problem of its
acceptability is concerned, focuses on terminology and
identification of its historical roots; researchers are
interested in distinguishing between its various forms,
and in evaluating each form thus resulted. Yet, few
studies are concerned with analysing really controversial
cases, which might exemplify legitimate use of ad
hominem argumentation. By analysing the debates in the
Romanian press on the subject of the famous report of the
Tismăneanu Commission, I will try to highlight some
interesting cases of ad
hominem argumentation. Starting from this analyses, I
will try to prove that the perceived “weight” of this
argument rests on the
concept of ethos,
in ancient Greek rhetoric, and in contemporary terms can
best be understood as a strategy for contesting the
legitimacy of the speaker or of the position defended, and
not necessarily as a violation of the rules of critical
discussion (as in the pragma-dialectical approach to
argumentation). Ultimately, the insight of classic logic,
according to which ad
hominem arguments are fallacies of relevance, can be
used in defending
this argument: the concept of relevance
(as opposed to validity,
for instance) implies degrees
(more or less relevant). Hence, the question of the
acceptability of ad
hominem argumentation would be confined to an
identification of cases and ways in which remarks about
the person defending a position would be relevant for the
discussion in which the argument occurs. Yet, there are
difficulties in evaluating ad hominem arguments in this manner, because this type of argument
is frequently used in an enthymematic form, in which the
very conclusion of the argument is not stated.
CÂRLAN,
Paula - Sfera publică electronică şi
discuţia critică: cazul
dezbaterii asupra prezenţei simbolurilor religioase
în şcoli,
University
of Bucharest, Romania
Tema
lucrării vizează dezbaterea actuală privind
posibilităţile pe care le oferă internetul
pentru îmbunătăţirea practicii democratice,
prin creşterea participării cetăţenilor
la dezbaterea publică. Dezvoltarea
internetului a dus la apariţia unui număr mare
de grupuri de discuţii tematice, multe dintre acestea
nefiind limitate la un spaţiu geografic anume.
În
ce măsură însă, prin facilităţile
pe care le oferă, utilizarea internetului extinde
sfera publică, sau cu alte cuvinte, cum poate
internetul să funcţioneze ca o sferă publică
alternativă? Studii
recente investighează modul în care internetul
contribuie la deliberare şi la dezbaterea politică,
accentuând valoarea normativă a unei democraţii
mai puternice şi cu un caracter deliberativ mai
pronunţat. Îmi propun în această lucrare ca,
printr-o analiză a argumentării intr-o dezbatere
online, să confirm şi să nuanţez
concluziile acestor cercetări privind potenţialul
pe care îl oferă noile tehnologii în susţinerea
acestui model de democraţie şi să aduc
dovezi empirice suplimentare asupra modului cum influenţează
internetul calitatea dezbaterii.
Una
dintre componentele esenţiale ale sferei publice, aşa
cum a fost aceasta conceptualizată de Habermas, este
existenţa unei dezbateri critice raţionale, în
urma căreia este stabilit acordul raţional. Din
această perspectivă, este interesant de observat
în ce măsură standardele ideale ale dezbaterii
raţionale pot fi aplicate şi regăsite într-o
interacţiune argumentativă online, pentru a
înţelege potenţialul internetului de a extinde
dezbaterea critică raţională, ca o condiţie
pentru participarea democratică. Subiectul
de analiză va fi dezbaterea, pe un forum de discuţii
online, asupra prezenţei simbolurilor religioase in
şcolile publice. Această temă a generat la
sfârşitul anului trecut discuţii aprinse în
toate mediile de dezbatere publică, antrenând mulţi
participanţi de diverse categorii şi căpătând
pe alocuri note extrem de stridente. Fiind
vorba despre o dezbatere cu implicaţii importante în
plan social, este extrem de relevantă modalitatea
prin care se ajunge la un acord, acord urmat de o serie de
decizii cu consecinţe practice.
Utilizând cadrul teoretic oferit de abordarea
pragma-dialectică, voi analiza din punct de vedere
argumentativ dezbaterea asupra prezenţei simbolurilor
religioase in şcolile publice, desfăşurată
pe forumul romania_eu_list în luna noiembrie, urmărind
modul în care intervenţiile
participanţilor sunt direcţionate către
soluţionarea dezacordului.
Va fi interesant de urmărit care dintre cele
două obiective – cel dialectic, de rezolvare a
disputei şi cel retoric, de câştigare a audienţei
– precumpăneşte în dezbatere, dar şi cum
gestionează
(manevrează strategic in termenii
pragma-dialecticii) participanţii tensiunea dintre
cele două scopuri. Pornind de la aceasta analiză,
voi încerca să evidenţiez modul în care
particularităţile mediului de comunicare
favorizează sau dimpotrivă, împiedică
procesul deliberativ prin discuţie critică raţională
şi astfel să extrag câteva concluzii utile în
privinţa posibilităţilor internetului de a
asigura acordul raţional şi a potenţialului
pe care îl oferă internetul de a încuraja
participarea democratică prin extinderea sferei
publice.
CEHAN,
Anca - Private and Public in Classroom Discourse, Alexandru
Ioan Cuza University, Iaşi, Romania
The
paper looks first at the foreign language classroom and
its bipolarity - public and private -, which influences
the cognitive constructs and behaviours of teachers and
students alike. What characterises this special context is
the duplicitous behaviour the sudents need to adopt in
order to learn a foreign language and understand a foreign
culture: while aware of the limitations of the classroom
setting, they need to provisionally abandon their habitual
way of thinking and judgement, and assume a different
logic or impersonate different characters, by adopting a
‘willing suspension of disbelief’, which can create
moments of crisis between their public and private
behaviour. When the students master the new code well
enough, the language classroom acquires fiction
characteristics: the real world is left behind, the new
language takes the students to new places, they assume new
identities, and gradually they come to enjoy this fiction.
Their disbelief is left aside and the students accept a
new premise as being real for the duration of some
activities. In this process, they may need to sacrifice
occasionally logic and believability for the sake of
assuming a new linguistic identity. Moreover, as users of
another code, language learners have to creatively
formulate constructs and hypotheses about the regularities
of the new language in an attempt to make them
understandable, and to some extent, predictable. They
engage in a continuous revision, broadening, refinement of
their system of meaning as they meet virtual situations
and people that conform, challenge or invaliadate their
assumptions. In this process, their personal theories are
constantly adjusted. The experience of experiencing a
foreign language helps them become better spakers of the
foreign language. The way this ‘willing suspension of
disbelief’ insinuates in all the classroom language
metafunctions is then illustrated for the three discourse
metafunctions as described by Halliday’s systemic
functional model.
COHEN VIDA,
Marion -Variations socioculturelles dans les
lettres de motivation françaises et roumaines, Politehnica University, Timişoara, Romania
Beaucoup
de genres professionnels, spécialement le genre
scientifique, sont tellement conventionnels qu’ils présentent
rarement des particularités culturelles. Par contre le
genre d’affaire est influencé par des facteurs
socioculturels dominants. Dans cette catégorie on peut
inclure une vaste littérature de promotion concrétisée
dans les lettres de motivation, les lettres d’offre, la
publicité dans toutes ses formes, les brochures de présentation
des firmes, les dépliants. La lettre de motivation, également
appelée lettre d'accompagnement, est un document à
joindre impérativement à un curriculum vitæ. C'est le
premier contact d'un candidat avec un recruteur. Dans cet
article on se propose d’analyser la lettre de motivation
en français et en roumain, d’établir ses fonctions
communicatives, sa structure pour aboutir finalement aux
différences dues aux variations culturelles. La lettre de
motivation est généralement rédigée comme réponse à
une annonce, mais il peut arriver qu’elle soit rédigée
à l’intention d’un possible embaucheur. Son contenu
diffère selon que l'on répond à une annonce ou que l'on
effectue une candidature spontanée. Dans le premier cas,
la reprise point par point des demandes de l'annonce
s'impose. Dans le second cas, les postes étant inconnus,
on insistera davantage sur l'adhésion aux valeurs de
l'entreprise, la connaissance de son marché et l'on se
montrera ouvert aux postes proposés. La principale
fonction de ce type de lettre est de convaincre,
l’auteur voulant obtenir une réponse favorable,
c’est-à-dire l’invitation à un entretien, de la part
du destinataire. Une telle lettre doit « faire »
quatre choses : attirer
l’attention du destinataire ; décrire les
qualifications de l’émetteur et référer à des
informations supplémentaires que le destinataire peut
trouver dans le Curriculum Vitae ; apporter des
preuves en faveur des compétences de l’émetteur, en
faisant référence à ses spécialisations et ses emplois antérieurs;
demander qu’un entretien soit fixé aussi vite
que possible. En ce qui concerne la structure de ce type
de lettre nous avons analysé des lettres françaises, car
nous considérons qu’une longue tradition dans le
domaine nous permet d’y trouver la structure typique.
Ayant à la base cette présentation, nous avons pu établir
les différences culturelles entre les lettres de
motivation françaises et roumaines.
Si l’auto-appréciation est la stratégie la plus
importante utilisée dans ce type de lettre, on doit préciser
le fait que cette stratégie est très peu ou mal utilisée
dans les lettres roumaines. Au lieu d’auto-appréciation,
on peut parler d’auto-glorification ou auto- dépréciation.
Parmi les causes principales de cette situation on doit
mentionner le fait que ce type de correspondance n’a pas
été utilisé en Roumanie pendant un demi-siècle à-peu-près,
la situation socio-économique de la Roumanie prédispose
les candidats à l’auto-dépréciation et les caractéristiques
des candidats roumains qui sont plus « lyriques »
que rationnels. Ces différences pourraient être diminuées,
mais elles continueront d’exister à causes des caractéristiques
du peuple roumain, de la langue et du pays.
COLBU,
Ştefan - Freudo-marxismul
şi religia,
University of Bucharest, Romania
Atitudinea
faţă de comunism este preponderent negativă
în Europa Centrală şi de Est, însă nu
acelaşi lucru se întâmplă şi cu
ţările din Vestul continentului, unde orientarea
politică de stânga a fost aproape întotdeauna o modă.
Acest fapt este explicabil prin diferenţele de
experienţă dintre fostul bloc comunist – care
a trăit punerea în practică a
marxism(-leninism)ului, a cărui memorie este încă
foarte vie – şi Occident – care s-a lăsat
sedus de scrierile lui Marx, însă nu a cunoscut
socialismul aplicat. Ca urmare a acestei diferenţe de
percepţie, putem observa o altă diferenţă
între cele două zone, şi anume sub aspectul
influenţei religiei în viaţa indivizilor. În
acest sens ni se par paradigmatice două ţări:
Franţa, ca stat laic, în care activităţile
statului şi cele ale Bisericii sunt paralele, fără
a avea puncte de intersecţie, şi România, ca
stat secular, în care observăm nu doar faptul că
peste 85% dintre cetăţeni se declară
ortodocşi, ci chiar că statul sprijină
activităţile cultelor recunoscute.
Dacă marxismul a fost atât de seducător
din cauza parfumului de ştiinţificitate pe care
îl avea în explicarea fenomenelor şi schimbărilor
social-istorice, el a dobândit o legitimitate sporită
prin aportul psihologiei şi psihanalizei, devenind
ceea ce se numeşte freudo-marxism. Având în vedere
acest cadru, lucrarea de faţă propune o
incursiune în operele unora dintre scriitorii
freudo-marxişti, pentru a prezenta atitudinea lor faţă
de religie, precum şi modelele alternative propuse de
aceştia. Plecând de la premisa că dezbaterile
publice iniţiate de freudo-marxism au dus la
legitimarea materialismului dialectic şi istoric
şi la sprijinul de care se bucură „stânga”
în Occident, lucrarea de faţă analizează
unele din operele lui Sigmund Freud, Karl Marx, Wilhelm
Reich, Erich Fromm şi Herbert Marcuse, pentru a
desoperi modul în care este prezentată religia de către
aceşti autori. Faptul că socialismul (social
democraţia/stânga politică) a primit aderenţi
în urma lansării publice a ideilor marxiste îmbrăcate
în haina psihanalizei – care le justifica şi le
legitima o dată în plus prin apelul la studiile din
domeniul psihicului uman – ne-a făcut să
considerăm că există o legătură
între sprijinul/simpatia faţă de (freudo-)marxism
şi absenţa acestuia/acesteia în ceea ce priveşte
Biserica. Lucrarea noastră încearcă, aşadar,
să ilustreze aspectele sub care este prezentată
religia în scrierile autorilor amintiţi, deducând
din atitudinea negativă a acestora şi pe cea a
simpatizanţilor marxişti. Abordarea
noastră este una teoretică, bazată pe
analiza tematică a textelor autorilor menţionaţi,
concluziile lucrării – sprijinul redus al Bisericii
din partea simpatizanţilor marxişti – fiind
deduse tot din premise teoretice.
COLIPCĂ,
Gabriela
- Consolation, Persuasion and Signifyin(g)
Practices in Laclos’s «Les Liaisons dangereuses»,
Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Laclos
seems to have chosen to rely upon the narrative pattern of
the polyphonic epistolary novel because, in his opinion,
it could most appropriately help him attain his goal of
using the novel as an instrument of analysis of different
layers of reality. As he is interested in studying the
power relations in his contemporary society, Les
Liaisons dangereuses emphasises the opposition between
the utterly moral bourgeois and the libertine aristocrat,
willing to prove herself/ himself free of any kind of
constraint and driven in action by her/ his instincts and
sensuality. Having adopted the new aesthetics of inner
verisimilitude, Laclos combines his realistic
investigation of social levels with the subtle analysis of
his characters’ psychological development as, in the
writing process, each letter-writer creates herself/
himself.
Consequently, the paper will develop along two
distinct lines, both enclosed in the key-concept of
‘consolation’. On the one hand, I will study the way
the libertines, Madame de Merteuil and the Viscount of
Valmont, subtly manage to connect in their private letters
the underlying connotations of language and to adjust
their persuasion strategies so as to set into play the mistaking
of meaning (‘consolation’: 1. alleviation of moral
suffering; 2. alleviation of sexual “suffering”
defining the libertine’s stance against society). I will
try to show that they construct their argumentative system
in the Signifyin(g) mode to assert their difference and to
attack the stability, respectability, superstition-based
morality of the newly rising bourgeoisie, as particularly
represented in the novel by Madame de Tourvel. On the
other hand, the “double entendre” and the
contradictory meanings of the libertine discourse further
allow for the study of affects and their linguistic
representations in the letters. Taking as a starting point
the theoretical background provided by André Green and
Isabel Armstrong, I will consider the main characters’
search for ‘consolation’ and its underlying
psychological mechanisms (with a stress on negative
hallucination) as well as the traumatic effects of Madame
de Tourvel’s victimization by the libertine Valmont.
CORDONEANU,
Ion -Valori democratice şi susţinerea
lor publică în rândul intelectualilor, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Elitele
au rolul lor de neînlocuit
într-o societate democratică. Distrugerea lor sau
lipsa lor de reacţie a dus la dezastre din care cu
greu s-a putut ieşi, pentru a se încerca de 17 ani
re-construcţia unei societăţi democratice,
bazată pe libertatea individuală, de expresie,
iniţiativă şi circulaţie. Rolul lor,
într-o societate în curs de democratizare este acela de
a promova o atitudine raţională. În lumea
politică românească, intelectualul, atunci când
nu are vreun interes sau nu aparţine vreunui „grup
de interese”, sau atunci când nu-şi anexează
gândirea vreunei ideologii, ar trebui să joace rolul
excepţional de păzitor al raţiunii
echilibrate şi echidistante, întotdeauna critică,
indiferent dacă ceea ce vizează sau îmbrăţişează
se află la dreapta sau la stânga. Cu
alte cuvinte, un intelectual nu-şi permite excesul,
atunci când uzează public de raţiunea sa pentru
a se face auzit în sfera publică. La noi, deocamdată
se perpetuează moda apelurilor cu character de
insurecţie ideologică, uitând sau ignorând că
o semnătură pe un text, în afară de faptul
că exprimă atitudinea personală a unui
intelectual între atâţia alţii, nu înseamnă
mare lucru în ordinea decizională, atunci când nu
există o dezbatere. În afara unei dezbateri publice
şi a unei deliberări raţionale, a semna pe
o listă poate fi confundat foarte uşor cu înclinaţia
multor intelectuali de a-şi căuta stăpân
– adică de a pune în paranteză tocmai ceea ce
defineşte pe intelectual ca intelectual – autonomia
gândirii critice. Se poate reformula, cu această
ocazie, întrebarea – aproape obsesivă de mai bine
de un secol, asupra rolului intelectualilor într-o
societate democratică. Acest rol nu se poate limita
la „proteste politice” – le putem numi şi
civice, şi, cu atât mai mult, deci, nu se poate
tansforma în susţinerea fără rezerve a
unui lider politic. De cealaltă parte, însă, a
gândi fără rezerve o doctrină naţională
şi tocmai din interiorul unui regiment politic cum
este un partid cu excese în această direcţie,
iarăşi, mi se pare discutabil. Rolul
intelectualului l-a definit încă Jurgen Habermas,
unul dintre cei mai proeminenţi gânditori ai
secolului XX. Filosoful german remarcă în primul rând
necesitatea ca intelectualul să fie conştient de
failibilitatea sa, să promoveze argumente cât mai
bune şi informaţii obiective. Sarcina sa este de
a îmbunătăţi nivelul discursiv al
controverselor publice şi, ceea ce este cel mai
important, nu trebuie să confunde „influenţa”
cu „puterea”. Dacă cei care se auto-intitulează
astăzi intelectuali corespund exigenţelor
autorului „Sferei publice”, rămâne de văzut.
Oricum, avem suficiente indicii să bănuim că
multe dintre vocile existente azi pe scena publică
românească ignoră aceste repere şi eşuează
de cele mai multe ori în raport cu ele.
CRIHANĂ,
Alina - Ficţiuni autolegitimatoare în
discursul ideologic comunist. Dimensiunea simbolică
şi mitică a ”noii religii”, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Întemeiat
pe interpretarea marxismului de către Lenin, comunismul
lenino-stalinist accentuează dimensiunea mitică
a acestuia, sprijinindu-se, din punctul de vedere al
receptării,
pe tradiţia milenaristă rusă, şi
din perspectivă ideologică, pe concepţia
leninistă a partidului. Regăsim în marea
religie de la Răsărit, ca şi în miturile
comunismului românesc calchiate după modelul
sovietic, elementele „derivei patologice” ale
imaginarului politic studiate de J.-J. Wunenburger. Cele
două structuri tematice majore ale eschatologiei
staliniene sunt „Revoluţia” şi „Regatul
dreptăţii”, a cărui sosire inevitabilă
este „scrisă”, conform doctrinei, în legile
istorice considerate transcendente. Într-un atare
scenariu, manipularea afectivă, întemeiată, între
altele, pe reconcilierea aspiraţiilor milenariste
tradiţionale cu credinţa în necesitatea istorică,
a unei colectivităţi marcate de o criză
profundă joacă un rol esenţial. Dincolo de
„teroarea” istoriei reale, stalinismul construieşte
„un soi de meta-istorie în interiorul căreia un
pol imaginar orientează « marşul popoarelor către
un viitor din ce în ce mai radios »”. Sensul stalinist
al sintagmei „sfârşitul istoriei” este
rezultatul unui proces de „hipertrofie” a simbolicului,
de „suprainterpretare”, în termenii lui J.-J.
Wunenburger, a simbolismului mitic eschatologic.
Ia naştere o „idolatrie” a unei istorii
mitizate în sensul proiectării societăţii
perfecte într-un viitor mitic: în spatele „derivei
idolatrice”, discursul ideologic autorizează toate
justificările şi toate falsificările. Pe de
o parte, scopul „sublim” scuză toate „sacrificiile”
prezentului, pe de altă parte, o asemenea „idolatrie”
permite o permanentă remaniere a istoriei reale.
CROITORU, Elena -The Translator's "land" from
private to public, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
The
paper deals with the translator’s most difficult task of
mediating between SLC and TLC, from his/her special
private reading of the ST and from what happens in the so
called ‘black box’ of his/ her mind, to his/ her
making good final choices so that the public product of
the translating process (TT) may be considered a
successful one. The essential idea is that one of the most
important aspects of the ‘public’
dimension of the translation product refers to preserving
the cultural identity of the SLT on the one hand, and to
the ‘adequate
correspondence’ with the semantic fields specific to
the target linguistic and cultural context, on the other.
The translator’s final choices will also be made
according to the ‘stylistic
matrix’ of the target collective subconscious. The
discourse created by the translator and read by the
(public) receptors will be based on the language semantic
hierarchy (in a text characterized by the reverse order,
i.e. meaning, significance, designation), on the one hand,
and on the translator’s competence at each and every
level, among which the idiomatic competence and the
expressive competence (the latter being Chomsky’s
performance), on the other. Furthermore, raising awareness
and vagueness will render intelligible the linguistic
choices expressed in the message.
Last, but not least, the ‘publicity’
of the product of translation points to the European
integration, i.e. to the demands of the European market.
DELAMBRE,
Raymond - Fuzzy Libraries…,
Sorbonne
University, Paris, France
La
proposition consiste à étudier les bibliothèques au
prisme de la sémiologie – qui a certes partie liée aux
signes mais aussi à la pathologie. La bibliothèque subit
des redéploiements symboliques et métaphoriques. Alors
qu’il est habituel de la considérer comme conservant
des media, des supports d’information, ne devient-elle
pas, elle-même - en elle-même - un « medium » ?
N’est-elle pas grosse d’un message, de messages,
d’une sémantique, voire d’une idéologie. La formule
que nous forgeons est la suivante: «the Library is the
Message». La
question de la légitimité de la bibliothèque, à l’âge
du numérique pour reprendre l’expression désormais
convenue, se pose. La markétisation de l’espace public,
partant, des bibliothèques, participe de la porosité
entre sphères publiques et privées, où les valeurs (symboliques)
s’échangent. Au demeurant, il y a probablement un Paradoxe
à constater que la bibliothèque, parangon
d’institution publique, devienne l’objet d’enjeux
managériaux. L’argumentation « favorable » aux
bibliothèques s’inscrit plus généralement dans la «
communication culturelle »,
qui n’est pas sans effet pervers. Un discours
performatif se construit, destiné à agir sur la société.
La « nouvelle » bibliothèque – requalifiée
abruptement de «mediathèque » - était effectivement
censée « démocratiser » la culture. Or, certaines
voies se font (enfin) entendre pour constater l’échec
patent de cette « démocratisation ». Ne pourrait-on pas
utiliser les enseignements de la fuzzy logic pour appréhender
l’ambiguïté sémantique de la bibliothèque ? A moins
que cette fuzzy logic ne soit une nouvelle idéologie…
En tout cas, la bibliothèque est soumise à des
turbulences sémantiques. Différents prismes d’analyse
sont proposés : celui de la performance architecturale
– sachant que l’architecture (notamment) des bibliothèques
se mondialise -. Nous proposerons un parcours
architectural et l’objectivation de quelques discours
relatifs aux bâtiments de bibliothèque. Tant des projets
que des réalisations seront traités. On abordera aussi
la bibliothèque « virtuelle »
– le thème de l’obsolescence des murs de
bibliothèque est objectivé – , le mythe de l’acteur
– un continuum existe entre la prétendue interactivité
de l’écran et le mythe de l’acteur -. De même que le
citoyen est présenté désormais comme un acteur, le
lecteur deviendrait davantage acteur… Dans
le cadre d’une bibliothèque marquée par
l’incertitude ontologique subsumée par une société à
l’identité indifférenciée. De fait, l’ouverture
marketing de la
bibliothèque retentit sur sa définition, tant il
est vrai que la notion de limite – pour ne pas dire «
frontière » - témoigne d’une exceptionnelle présence
dans
l’expérience cognitive humaine. L’existence
d’une institution se fonde effectivement et
habituellement sur des relations d’inclusion et
d’exclusion. A l’heure des « mediathèques attrape-tout
» que serait la « non-bibliothèque » ? En contrepoint,
nous étudierions un projet concret de bibliothèque en
Chine : à la fois pour (dé)montrer que des universaux
irriguent la matière, en rapport avec le thème de la «
mondialisation », mais aussi pour donner à voir qu’une
autre esthétique de la bibliothèque (réussie) est
possible. Il s’agira encore, à travers l’analyse des
esquisses et plans eux-mêmes, d’analyser la sémantique
propre qui peut être analysée au sein d’un projet de
bibliothèque.
DIMA,
Sofia - Le dictionnaire bilingue spécialisé - un espace
public partagé, Dunărea de Jos University,
Galaţi, Romania
Un
dictionnaire bilingue de termes religieux met en miroir
deux langues et focalise un domaine spécialisé vaste et
complexe, aussi public que privé. La rédaction d’un
tel dictionnaire pose au linguiste lexicographe plusieurs
problèmes, à savoir : la délimitation des
sous-domaines et des champs sémantiques du corpus ;
la sélection des entrées, vu que beaucoup de termes du
vocabulaire commun font en même temps signe dans le champ
spécialisé en question ; la représentation des catégories
de public visées ainsi que de leurs attentes ;l’adoption
des normes lexicographiques de rédaction et des règles (systématiques)
de leur remaniement dans les conditions des différences
spécifiques du champ visé ; l’interprétation
rigoureuse et exacte des sources lexicographiques et de spécialité
utilisées ; la facilitation de la lecture sur
l’horizontale (marques
morphologiques, diastratiques, métalangagières, sémantiques,
stylistiques de niveau de langue, etc.) et sur la
verticale (mots composés, familles de mots etc.) ;
l’établissement de l’ordre des sens pour les entrées
polysémantiques ; la délimitation des synonymes et
leur disposition dans l’économie de l’article ;
la sélection des variantes lorsque les catégories
grammaticales, la place du terme dans un contexte ou ses déterminants
engendrent des traits distinctifs pertinents au
niveau de l’article de dictionnaire respectif ; la
formulation de paraphrases (définitionnelles) là où le
terme roumain est absent ; la combinaison de la définition
paradigmatique avec la définition syntagmatique dans le
cas des entrées caractérisées par une polysémie riche ;
la présentation des variantes orthographiques (et de la
translittération donnée par les dictionnaires de
prestige) dans le cas de certains termes qui en présentaient
deux ou plusieurs ; la sélection des contextes spécifiques
pour tel ou tel terme (en fonction de leur fréquence
d’emploi) pour mettre en évidence leur fonctionnement
dans des contextes réels, concrets de communication ; la
spécification de l’usage ouvert, relativement ouvert ou
limité des termes (leurs possibilités combinatoires) ;
l’inventaire des collocations, expressions idiomatiques,
locutions, dictons et proverbes qui représentent des
extensions sémantiques dans le domaine visé ;
l’inventaire des termes rares que les dictionnaires
généraux, bien que notoires, n’enregistrent pas ;
l’élimination des exemples où les termes religieux ont
développé de nouveaux sens dans de nouveaux contextes
d’usage qui ne font pas partie de notre centre d’intérêt ;
le renoncement à certains sens communs ou actuels que les
termes présentent, mais qui ne font pas l’objet de
notre dictionnaire ; la solution des situations
d’intraductibilité ; le choix des contextes
illustratifs qui puissent assurer la définition complète
du sens ; l’accomplissement d’un but descriptif
et normatif à la fois ; la facilitation de la
lecture en fonction de la diversité des
lecteurs-utilisateurs possibles. Tous ces problèmes représentent
autant de défis que le lexicographe essaie de commenter
et de résoudre en s’appuyant sur des exemples concrets.
DINCĂ,
Daniela - Enjeux et perspectives dans la traduction
du discours juridique français,
University
of Craiova, Romania
La
langue du droit possède, en tant que langue de spécialité,
des traits qui en font une langue unique et très complexe.
Son vocabulaire comprend un grand nombre de termes qui
proviennent de la langue courante et de termes qui ne
sauraient exister en dehors du cadre juridique, de même
qu’un grand nombre de termes qui ont été empruntés à
d’autres langues ou hérités d’autres langues, comme
le latin. Du point de vue syntaxique, la langue du droit
peut organiser les composantes des phrases de son discours
d’une façon distincte. Elle emploie également un ton
solennel qui évite toute tournure familière. La
traduction juridique est une traduction spécialisée,
complexe, qui présente des caractéristiques qui la
distinguent d’autres formes de traduction. Elle est tout
d’abord contraignante dans le sens où le caractère normatif du texte
juridique laisse une marge de manoeuvre très étroite au
traducteur. Elle est ensuite culturelle,
parce qu’elle doit transposer un texte de loi d’une
culture dans une autre. On doit y ajouter également sa
dimension scientifique,
vu ses outils spécialisés et sa méthode rigoureuse.
Malgré toutes ces contraintes auxquelles est soumis le
traducteur, la traduction juridique reste un processus
créatif qui invite à l’interprétation et non pas à la
transposition directe. En fait, le traducteur transfère
non pas des mots, mais des effets de droit, un résultat
escompté, ce qui suppose qu’il soit en mesure de
comprendre les objectifs poursuivis par le rédacteur du
texte de départ.
Selon Bocquet (1994 :7), la traduction des
textes juridiques se fait en trois étapes : (1) sémasiologique : décrypter le message dans la langue source ;
(2) onomasiologique :
recrypter le message dans un signifiant compréhensible
par les lecteurs de la langue cible ; (3) non-linguistique :
comparer les institutions du pays de la langue source avec
les institutions du pays de langue cible. L’approche
didactique de la traduction juridique est une vraie
provocation pour les enseignants car ils ne doivent pas
seulement initier les enseignés au processus de
traduction, qui comporte ses étapes bien définies dans
la littérature de spécialité, mais il doivent également
concevoir des outils d’aide à la traduction ou bien
apporter des solutions aux problèmes soulevés par ce
type de traduction spécialisée. S’appuyant sur un
corpus d’exemples tirés de textes normatifs et des
dictionnaires de termes juridiques en usage en Roumanie, notre
communication se propose un double objectif: retracer, dans
un premier temps, le processus de la traduction
afin de chercher, dans une seconde partie, à
apporter quelques éléments de réponse à ce problème
avec un rapide aperçu des alternatives à la recherche
d’équivalents absolus ou de structures syntaxiques préférentielles.
Vu
la spécificité de la traduction juridique et surtout la
tâche du traducteur qui doit respecter les particularités
de structuration linguistique de la langue cible, nous
nous proposons ainsi de présenter un faisceau de traits
de la structuration linguistique des textes normatifs,
portant sur: a) le lexique
(les correspondants directs, les périphrases, les néologismes,
termes archaïques, les
collocations nominales et verbales); b) l’énonciation
(les constructions verbales- le verbe et ses déterminants).
DOBROTĂ,
Corina
- Aspects of Private and Public in
Collocations, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Since
the concepts of “private” and “public” are
constantly in need of clarification, the paper aims at
providing an analysis of the multifaceted dimensions they
acquire at the semantic level when part of typical
collocations in English. Far from being a uni-dimensional,
rigidly dichotomous pair, at closer examination private
and public prove
to be continuous, relative, fluid and contextual concepts,
whose meaning lies in how they are interpreted and framed.
Semantically speaking, the best method to explore the
polyvalence of the two terms in question is the study of
their lexicalized distributions in stereotyped
collocations, represented by the following examples: Private co-occurrences: Private life; Private property; Private citizen; Private company; Private detective/
eye/ investigator; Private education/ school; Private
enterprise; Private income/ means; Private medicine;
Private member; Private parts; Private patient; Private
practice; Private secretary; Private sector; Private
property; To go private; In private. Public
co-occurrences: Public life; Public property; Public figure; Public bar; Public company/
corporation; Public school; Public spending; Public
defender; Public health; Public sector/ domain; Public
enquiry; Public expenditure; Public image; Public
interest; Public footpath; Public nuisance; Public
holiday; Public office; Public ownership; Public
relations; Public servant; Public service; Public opinion;
Public transport; Public television; Public utility;
Public speaking; Public works; To go public; to make
public; In public; In/ out of the public eye. It
is obvious that the collocations do not enter symmetrical
binary oppositions, but are rather lax and difficult to
pair, exhibiting various semantic features, among which
the most important seem to be: [±GENERAL], [±ACCESSIBLE],
[±OPEN], [±EXPOSED], [±COLLECTIVE], {±SHARED}, etc. It
is to be remarked that the terms also display some
anomalous uses, departing from the prototypical core, but
still relevant in constituting their semantic profile.
FENDRICH, Muriel - Religion et espace public : la situation française,
du Havre University, France
La
religion se trouve-t-elle désormais bien reléguée dans
la sphère privée ? C’est parfois bien fragile. Le
discours de la modernité qui tente de minimiser l’effet
des communautés de sens dans la sphère publique n’est
pas aussi neutre qu’on pourrait d’abord le croire.
C’est toute l’ambivalence de la société, qui
oscille entre la reconnaissance de l’importance du
religieux et sa marginalisation. Dans les milieux de l’éducation,
de la santé et à travers les politiques publiques, la «
séparation entre la religion et l’État » reste une
problématique complexe ; c’est un défi qui se présente
à nous pour mieux vivre ensemble. Et pour conclure sur la
thématique de ce colloque,si la spécificité de
l’argumentation est de mettre en œuvre un raisonnement
dans une situation de communication, la laïcité est bien
là le raisonnement.
GANEA,
Alina & Adela DRĂGAN, Coopération et conflit
dans l’espace public. Une analyse des faces dans le talk
show au sujet du film Trianon, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
L’espace
public, compris comme endroit où tout individu (rationnel)
peut exprimer ses opinions, recouvre toute une infinité
de séquences discursives dans lesquelles se manifestent
des interactants dont le discours concerne des questions
d’ordre social, moral, professionnel, privé etc. Notre
approche propose une analyse des marques de la coopération
et du conflit dans la communication, qui peuvent se
manifester dans le talk show en tant que séquence
d’espace public. De par sa nature, le talk show est un
produit de télévison qui peut viser à transmettre des
informations, peut essayer de trouver les causes de
certains événements et en juger les responsables,
chercher des vérités et les exposer, débattre des
questions d’actualité etc, tout en jouant le rôle de
formateur d’opinion.
Le talk show* qui fait le sujet de notre approche a
été réalisé par Marius Tucã à l’occasion de la
dispute générée par l’interdiction de diffuser en
Roumanie le film Trianon de Koltáy Gabor,
metteur en scène hongrois. Ce débat (mené par
des journalistes, analystes politiques et le metteur en scène
lui-même) confirme que la communication qui porte sur des
questions sensibles, même tabou parfois, ou à même de
faire naître des passions, met les interactants dans
l’impossibilité de maintenir les cadres d’une
communication idéale. Les marques du conflit, à savoir
les critiques, les réfutations, les reproches, les
insultes, les moqueries, manifestés constamment dans ce
type d’interaction, constituent des menaces difficiles
à gérer, qui affectent pleinement les faces des
partenaires. (*Talk show diffusé le 9 février 2005 sur
la chaîne roumaine Antena 1)
GHIŢĂ,
Ana Izabella - Rolul mass mediei româneşti în
formarea opiniei publice, University
of Bucharest, Romania
Cercetarea
mea încearcă să investigheze resursele mentale
şi atitudinale atât existente cât şi în curs
de formare în interiorul mass mediei româneşti faţă
de ideea mai generoasă a rolului ei în formarea
opiniei publice. Ipoteza de cercetare este aceea că
mass media din România joacă un rol proeminent în
structurarea conţinuturilor şi atitudinilor,
şi că mitul general conform căruia rolul
mass mediei este acela de a furniza doar informaţii
este cumva depăşit. Observând argumentele
furnizate din interior de către jurnalişti în
alegerea unui subiect de presă şi de modul în
care consideră că trebuie abordat acel subiect,
sunt uşor de identificat următoarele aspecte:
problema targetului; cea a caracterului imparţial
şi obiectiv al ştirilor; autonomia mass mediei;
mitul jurnalului şi al jurnalistului independent;
vocea autorităţii. Voi discuta fiecare din
aceste chestiuni încercând totodată să le
ilustrez cu cazuri specifice (ex. Roşia Montană).
Astfel, asum faptul că nu voi fi doar un observator,
ci şi un recipient al informaţiei media,
recunoscând faptul că există o
“contaminare” subiectivă în orice interpretare
şi că această analiză în sine este
aproape cu necesitate una incompletă. Diagnoza mea
urmăreşte apropierea cât mai autentică de
un adevăr aproximativ, fără a pretinde că
este singurul “adevăr” posibil. Trebui să
menţionez că această chestiune este resimţită
ca fiind una importantă în România de astăzi
(a se vedea şi criza din interiorul Clubului Român
de Presă de la sfârşitul anului trecut), însă
ea nu a făcut încă obiectul unei analize
comprehensive. De aceea, sarcina mea este de a pune
laolaltă piesele disparate ale unui puzzle complex în
vederea reconstruirii unei imagini mai clare asupra
felului în care mass media determină opinia publică
în România. Principala idee pe care voi încerca să
o subliniez este că mass media românească
operează în tratarea subiectelor de presă cu
stereotipuri ambivalente. Pe de o parte, avem dorinţa
target-ului (receptorii informaţiei caută un
anumit tip de subiect), pe de altă parte avem intuiţia
comună cum că targetul este needucat (receptorii
sunt în general pasivi, formând o entitate abstractă,
impersonală, externă, cu un sens atrofiat, difuz
al propriilor sale dorinţe). Pe de o parte, abordarea
unui jurnalist se cere a fi obiectivă şi imparţială,
relatând în mod factual evenimente, pe de altă
parte, simpla relatare a evenimentelor poate fi înţeleasă
ca o atitudine părtinitoare a jurnalistului în relaţie
cu subiectul şi, în consecinţă, apare o
cerinţă suplimentară: abordarea subiectului
nu trebuie să fie una necritică. Pe de o parte
avem imperativul autonomiei jurnalistului, pe de altă
parte avem gândirea instituţională a unui trust
de presă care este impusă aproape represiv oricărei
încercări de gândire individuală. Pornind de
la aceste serii de ambivalenţe, mass media dezvoltă
atitudini indirecte şi tacite, transmiţând
mesaje subliminale prin judecăţi de valoare
difuze, influenţând o opinie publică iniţial
disparată. Ca o concluzie, o nouă ipoteză
apare: rolul mass mediei în formarea opiniei publice se
bazează în fapt pe un mecanism psihologic de proiecţie
şi introiecţie în target.
GUŢU, Vasile
-Tipuri de argumentare formală şi
informală, State Institute for International Relations, Chişinău,
Republic of Moldova
În
cele ce urmează vom analiza unele particularităţi
ale schimbului de informaţii, unele aspecte ale
comunicării umane, şi anume ale argumentării.
Nu există domeniu al comunicării intelectuale între
oameni, unde ei n-ar fi argumentat. Mai mult, nici o dată
nu a fost o perioadă în istoria omenirii în care nu
s-ar fi argumentat. Deşi argumentaţia cuprinde
un cerc larg de probleme şi se consideră o
modalitate raţională de stabilire a adevărului,
dar şi de persuadare şi convingere a celuilalt,
până în prezent nu dispunem de o teorie satisfăcătoare
a argumentării. Care
sunt tipurile de argumentare şi care din ele sînt
cele mai eficiente şi mai acceptabile în
discursurile academice, în discursurile deliberative (politice)
şi juridice, în dezbaterile electorale şi cele
cotidiene? Să enumerăm elementele structurale
ale acestora şi succint cerinţele faţă
de ele. Argumentarea formală (Af) în mod
formalizat se poate de reprezentat în felul următor:
Af ~T+A+F
(formula 1), unde: T – teza argumentării,
A – argumentul, F – forma argumentării.
Cerinţele faţă de aceste elemente în cazul
dat sunt dure şi riguroase. Argumentaţia formală
(sau demonstrativă) are un caracter impersonal. Ea
este veşnică şi este valabilă pentru
toţi. Concluzia (teza) reiese cu necesitate. În
practică însă normele universale ale argumentării
formale se dovedesc de neaplicat. Argumentarea informală
are o altă structură: A inf ~T+A+F+S+Lex
(formula 2) Concomitent
cu componenta logică (T+A+F)
în argumentarea informală apare încă un
element nou – subiectul (S). Acesta poat fi autorul,
coautorul, argumentatorul. In acest caz cerinţele faţă
de primele trei elemente T, A şi F devin mai umane
şi mai puţin stricte. Dacă
în argumentarea formală concluzia derivă din
premise „în
mod necesar”, în argumentarea informală, doar „probabil”.
Varietăţi ale argumentării informale sunt
Dialogul (D) şi Polemica (P). Structura Dialogului se
deosebeşte de structura argumentării formale
şi informale: D~T+A+F+S1+S2+Lex
(formula
3)
Dialogul presupune implicarea minimum a doi argumentatori.
Dialogul se desfăşoară în funcţie de
direcţia pe care
S1 şi S2 o imprimă
pe rând discursului. În Polemică apar suplimemtar
încă trei subiecte: S1 (Eu), S2 (Tu),
auditoriul, publicul, interlocutorul, iar în caz de
necesitate S3 (arbitrul).
P~T+A+F+ S1+S2+S3+Lex
(formula
4)
Semnificaţia
Polemicii, ceea ce o deosebeşte de Dialog constă
în faptul că ea include în sine şi aspectul
procedural. Polemica este un duel verbal, o confruntare
intelectuală în care oponenţii îşi doresc
victoria unul asupra celuilalt.
Argumentarea
informală cât şi varietăţile sale
Dialogul şi Polemica sunt utilizate în dependenţă
de câmpul argumentativ. Ea poate lua forma unui Discurs
politic, a unei dezbateri electorale sau a unei Polemici
diplomatice.
HÉNON, Florence
- L’engagement citoyen et le volontariat,
une expérience partagée, University of Orléans/ IUT of Chartres/ GREC/O Bordeaux 3,
France
Conformément
à la Résolution du 27 février 2001 et aux
recommandations du 05 décembre 2001 des Nations Unies sur
le volontariat, nous constatons que ce dernier répond à
un engagement citoyen par l’intermédiaire de projets précis,
divers et internationaux. Cet apprentissage personnel et
social, dans un temps déterminé renforce la solidarité
mondiale. Cette implication sera à l’honneur et traitée
sous différents axes (volontariat, solidarité, action et
éthique). De cette manière, nous essayerons de mettre en
exergue les différents éléments qui participent à la réussite
d’un volontariat à travers l’exemple de la fédération
Université Sans Frontière, reconnue d’utilité
publique. Nous nous inspirerons, entre autre, du concept
de l’engagement d’Howard S. Becker pour définir la démarche
de cet engagement citoyen. Volontariat
et action. Celui-ci sous-tend un engagement délibéré,
un bénévolat au sein d’un organisme et donc d’un réseau.
Pourquoi ? Dans quels buts ? Portraits d’un
employé de la Caisse de dépôt et de Consignation,
volontaire à la fédération USF et d’un universitaire,
bénévole à USF.
Solidarité
et action.
La mutualité, l’entraide internationale ont
pour objectifs la construction et la réussite. Pour cela,
il faut agir par prospection, par analyse de la situation
et dans une relation réciproque de confiance. Agir pour
construire fait appel à différents savoirs et à une
production de ces savoirs (rencontres, conventions,
confrontation de méthodes, approches différentes,
interculturel, dispositifs mis en œuvre, modélisation
et autres …). Agir, c’est aussi mettre en
place des projets et des stratégies. Mise en place de
formations universitaires et de pôle scientifique de
recherche en Afrique sur le recyclage des déchets. Ethique
et action. A partir d’un historique sur le concept
de l’éthique, nous verrons que ce dernier représente
la science morale, la philosophie qui permet à toute
entraide internationale d’évoluer positivement dans un
cadre défini et de façon réciproque. Nous parlerons de
neutralité, d’intégrité, d’universalité, d’unité
etc… Pourquoi ? Nous nous demanderons si ces
valeurs sont toujours bien respectées ?
HERVÉ BAZIN,
Céline - Citoyenneté modèle et
environnement sur l’espace public, un prétexte de la pénétration
de la sphère privée par l’entreprise, CELSA
/ GRIPIC, Sorbonne University, Paris IV, France
Sur
la sphère publique, le discours de l’environnement a émergé
comme une préoccupation publique, une préoccupation de
et pour tous. Médiatique, complexe, politique…
L’environnement est un discours qui s’est construit
sur l’espace public global et international pour dépasser
les problématiques seulement nationales. Il s’est
s’affranchit des différences culturelles ou
identitaires pour s’imposer comme enjeu
d’aujourd’hui et de demain. Espace riche au discours,
l’environnement redéfinit les rapports au politique, économique,
culturel ou encore religieux. Au cœur d’une arène
publique qu’il remet en question, l’environnement est
un lieu de prise de parole où la prise de décision
confronte public et privé. L’entreprise privée, saisie
du discours « environnement », s’est
appropriée la prérogative et le rôle de sensibiliser le
citoyen à un « comportement » citoyen,
c’est-à-dire, respectueux du milieu naturel. Par
exemple, à travers des gestes « à faire » ou
« ne pas faire », elle pénètre la sphère du
privé et casse les limites des deux mondes désormais liés
par une cause commune : la protection de la planète.
Il s’agit ici d’interroger en quoi la communication de
l’entreprise privée construit la représentation du
citoyen et son rôle actuel dans le but de faire face aux
enjeux de l’environnement. Cette action qu’elle légitime
par le discours de l’environnement s’instaure comme
une pénétration de la sphère privée qui permet à
l’entreprise d’élargir son influence tant dans la sphère
privée que publique. Cette dernière y trouve également
un moyen de répondre aux associations et ONG qui lui
reprochent ses profits tournés vers la satisfaction de
l’actionnaire. Pour porter cette position, cette étude
analyse la démarche citoyenne d’une entreprise
multinationale, SUEZ, délégataire de service public et délivrant
des services de base comme celui de l’eau. À travers
l’étude comparée de la communication de deux de ses
filiales de deux pays différents, Lyonnaise des Eaux en
France et Lydec au Maroc ; SUEZ propose un modèle de
vie et de comportements à travers une stratégie médiatique
basée sur une définition du rôle d’un citoyen
contemporain « responsable ». Les supports
qu’elle émet sont des exemples de sa pratique
argumentaire instaurant un contrat de lecture basé sur
l’engagement civique d’une cible dont le mode de vie
privé se voit remis en question. Dans
un contexte où l’environnement en tant que problématique
communicationnelle joue un rôle de renouvellement des
modalités de dialogue et d’échanges sur la sphère
publique et politique, l’entreprise renégocie ses prérogatives
de prises de parole. Celle qui fait sa « publicité »,
est également un acteur qui prend la parole pour façonner
un discours qui cherche à affirmer et légitimer sa place
sur la sphère publique et privée. Sa prise de position
fait émerger une discussion sur la sphère publique sur
ses compétences, sa responsabilité et son identité qui
correspond à une volonté de transformation des
attributions de chacun sur la sphère publique. Dans une
dynamique de communication et d’argumentation des
acteurs d’un « espace public »,
l’environnement apparaît comme une promesse et une
opportunité de redéfinition d’une sphère publique élargie
à un plus grand nombre d’acteurs et de prises de
paroles au détriment de la sphère privée qui doit désormais,
répondre aux exigences d’un discours représentant un
citoyen engagé, persuadé, dévoué à un rôle conforme
aux attentes… de l’entreprise ?
HOBJILĂ,
Angelica - Public versus
privat în plan comunicativ. Valenţe contextuale,
Alexandru
Ioan Cuza University, Iaşi, Romania
În
condiţiile în care comunicarea interumană ca
proces implică o multitudine de variabile, printre
care şi distincţia public – privat,
generatoare a unui întreg sistem de alte opoziţii,
lucrarea de faţă vizează prezentarea valenţelor
contextuale asociate, pe de o parte, subiectivităţii,
respectiv intersubiectivităţii care
caracterizează comunicarea ,,privată” (orală
sau scrisă, tip conversaţie curentă ,,clasică”
sau ,,alternativă” – Messenger, e-mail, SMS etc.)
şi, pe de altă parte, raportului locutor/
locutori – interlocutor/ interlocutori instituit de
comunicarea de tip public (cu precizarea că
exemplificările vor viza diferite tipuri de ,,discurs”:
politic, didactic, publicitar etc.). Având ca premisă
de lucru realitatea comunicativă actuală (clasică
şi/ sau modernă, în funcţie de perspectiva
de analiză şi de materialele faptice excerptate
din corpusul de ,,discursuri” avut în vedere – dat
şi/ sau construit), demersul nostru se constituie într-o
încercare de identificare, precizare, eventual, nuanţare
a tipului de relaţie ce se stabileşte între
comunicarea de tip public şi cea privată –
prin prisma aspectelor care definesc, într-o măsură
mai mare sau mai mică, fiecare variabilă a
procesului. Astfel, o primă coordonată a
analizei este reprezentată de construirea unui model
gradual, care să conţină diferitele valenţe
contextuale implicate, într-o manieră specifică,
de comunicarea în plan public, respectiv privat – model
potenţial marcat prin incluziune, subordonare sau,
dimpotrivă, prin delimitare netă, în condiţiile
în care tipurile de ,,discurs” avute în vedere oferă
exemple, cel puţin la un prim nivel interpretativ, în
care contextul ,,individual” este inclus în cel
,,general”, ,,public” sau primul este subordonat celui
de-al doilea, după cum se şi poate diferenţia
strict de acesta, cu sublinierea faptului că şi
raportul invers (dinspre ,,public”, ,,general” către
,,particular”, ,,individual”) este reperabil în
realitatea comunicativă (de exemplu, în condiţiile
redimensionării coordonatelor sociale, sau generale
de orice tip, din perspectiva – restrictivă, în
anumite contexte mai mult decât în altele – a
locutorului aflat într-o anumită situaţie de
comunicare). O a doua direcţie a demersului de faţă
o constituie identificarea elementelor raportului tipic
– atipic în comunicarea publică, respectiv privată,
din perspectiva valorificării verbalului,
nonverbalului şi a paraverbalului, prin relaţionare
cu aşa-numitele ,,sub-contexte” asociate planului
individual, particular, privat, respectiv celui colectiv,
general, public (de exemplu, contextului ,,individual” i
se subordonează sub-contextele: afectiv, cognitiv,
fiziologic, spaţio-temporal etc., după cum
contextul ,,general”, ,,public” este definit prin
raportare la sub-contextele: idiomatic, socio-cultural,
politic, imaginar colectiv, motivaţional colectiv
etc.). Din acest punct de vedere, este inerentă
necesitatea nuanţării a ceea ce reprezintă
,,tipic” într-o anumită situaţie de
comunicare, dar ,,atipic” în alta, prin raportare la
criterii care delimitează sfera individualului de cea
a colectivului, planul comunicării private de cel al
comunicării publice (cu precizarea că ,,individualul”
nu exclude ,,publicul”, după cum ,,colectivul” nu
este sinonim cu ,,publicul” etc.). În ansamblul său,
lucrarea propusă reflectă, aşadar, o
posibilă direcţie de analiză, interpretare,
eventual redimensionare a coordonatelor subiective,
intersubiective şi, într-un plan mai general,
contextuale ale comunicării interumane, într-un
demers construit pe logica antitetică a raportului
public – privat, prin raportare atât la problematica
formală a mesajului codificat/ decodificat, transmis/
receptat, cât şi la cea a conţinutului
informativ, formativ, argumentativ, persuasiv (sau având
alte atribute) al acestuia.
HORNOIU,
Diana - Constructing shared knowledge in public and
private spaces, Ovidius University,
Constanţa, Romania
The
paper examines excerpts of talk-in-interaction in public
and private settings with a view to revealing the
conversational strategies that are instrumental in
creating inter-subjectivity or reciprocity of perspective
by invoking shared knowledge and shared experience. The
analysis is carried out within the framework of
conversation analysis.
IFRIM,
Nicoleta - Legitimarea critică
a textului poetic prin strategii ale fractalităţii,
Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Teoria
mandelbrotiană a fractalilor pare a oferi o cale
novatoare de intrare în textul poetic, legitimând în
acelaşi timp existenţa universurilor omotetice
şi autoreflexive. Prin grilă fractală,
textul poetic îşi descoperă veleităţi
metamorfice şi autonarcisiace, concurând la crearea,
prin lectura critică, imaginii unui univers în
perpetuă mişcare şi intrinsic dinamic prin
multiplicitatea formelor.
În această viziune, textul poetic capătă
conformaţie fractalică, prezentându-se ca un
univers în mişcare, aflat într-o perpetuă
regenerare interioară, asumabil critic doar printr-o
grilă mandelbrotiană, singura capabilă să
sesizeze mişcările interioare ale imaginarului
poetic. Actul de legitimare critică, cel care conferă
identitate de viziune creaţiei poetice, aderă la
ideologia fractalică a omotetiilor interne şi
fragmentarismului, într-o organizare a discursului
modelat pe fractalul mandelbrotian. Auto-similaritate,
fragmentarism, multiplicitate în unicitate, diversitate
morfologică, universuri inter-relaţionare, eul
fractal imploziv – acestea sunt reperele de legitimare
critică a demersului de lectură aderente
textului poetic.
IVĂNUŞ,
Daniel -The D-Plan and the role of languages
in the European public space, University
of Craiova, Romania
This
paper focuses on the latest European Union initiative to
build a public community of communication, the Democracy-Dialogue-Debate:
the Future of Europe online forum, which was set to
support “a new consensus, a shared perception of the
new, modern story of what Europe is about” (José
Manuel Barroso). Designed to gather ideas, worries and
hopes for Europe’s future, it represents an attempt to
develop a veritable public space in Europe, which can
prove beneficial for the democratic structures and
legitimacy. It a new type of communication network
characterised by a multiplicity of communication spheres,
which interrelate, initiating topics, as well as arguments
and opinions from various parts of the network. In the
process of recontextualisation, arguments and
“threads” are not only exchanged, but also revised and
reshaped in order to adapt to new interlocutors and
situations.
The development of such a platform is seriously
hindered by the language barriers, and the European
language policy is one of the most salient features of the
D-Plan. This European initiative is both an
interesting example on how language policies and practices
can shape deliberative initiatives and promote a
democratic debate over their symbolic or relative value.
Although the public online debates are predominantly in
English, linguistic diversity is very present and
interaction is still stimulated by the presence of
separate web-pages in all 23 official languages. The brief
quantitative analysis is designed to present an overview
of the discussion on the D-Plan forum, with special
emphasis on various languages used and the threads
focusing on linguistic matters. The qualitative study
concentrates on a single thread and distinguishes specific
frames of reference when dealing with language issues. The
discourse analysis approach enables to assess the
objectives and possibilities people use in this new public
space provided by the European Union in the attempt to
create a transnational public sphere.
IVLAMPIE,
Ivan - Stiluri de viaţă şi dinamica
vieţii, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Disciplină
sociologică relativ recentă, Calitatea vieţii
operează cu un aparat conceptual determinat, prin
intermediul căruia vrea să ofere o imagine
şi o măsură a dinamicii existenţei
umane. Cu toate acestea, temele acestei discipline nu au
lipsit din atenţia gânditorilor tuturor timpurilor,
nici o epocă nu a fost privată de căutarea
şi de întrebarea fundamentală ce este
fericirea. Dar problemele ştiinţifice
privind calitatea vieţii s-au impus numai în
momentul în care, pe fondul industrializării şi
urbanizării masive, s-a creat o ruptură profundă
faţă de modul tradiţional de viaţă
şi de locuire, faţă de relaţiile
omului cu semenii şi cu mediul înconjurător.
Conceptele operaţionale ale acestei discipline sunt: nivelul
de viaţă, modul de viaţă, stilul
de viaţă, timp liber, sărăcie,
bunăstare, mediul natural. Ele dau măsură
condiţiei noi de existenţă a omului în
cadrul economie globale de piaţă, o economie
care a provocat un spaţiu public totalitar prin
libertatea de manifestare şi de exprimare a şanselor
personale. Indicatorul cantitativ (şi surogat) al
acestor reuşite este Cartea recordurilor. Cel
calitativ este foarte greu de operaţionalizat,
deoarece el se află încă în stăpânirea
modurilor tradiţionale de viaţă, o barieră
de care se loveşte fenomenul globalizării. Ca
urmare, putem conchide că prin spaţiul privat
trebuie să înţelegem, în contextul actual al
civilizaţiei, acele zone culturale ce se „sustrag”
globalizării, cât şi acele rezistenţe ale
persoanelor care se opun uniformizării planetare
şi care, prin stilul de viaţă, afirmă
perenitatea unor opţiuni axiologice. Definind
conceptul de stil de viaţă urmărim să
evidenţiem o categorie filosofică şi
sociologică a culturii. În prezentul studiu căutăm
să identificăm elementele caracteristice al noţiunii
de stil, să delimităm noţiunea de stil de
alte concepte înrudite, să enumerăm stilurile
reprezentative ale vieţii contemporane, să
precizăm operaţionalitatea acestui concept în
definirea vieţii de bună calitate. Concluzia pe
care o demonstrăm este că, în ciuda agresivităţii
spaţiului public, viaţa intimă a omului nu
păstrează doar un rest, ci se afirmă
indiferent de împrejurări în unicitatea menirii
sale. În acest sens, contrazicem teza lui Lucian Blaga cu
privire la natura transcendentă a stilului, ca iniţiativă
a Marelui Anonim de a limita puterea de manifestare a
creativităţii umane. Dimpotrivă, stilul
reprezintă forţa interioară a spiritului
uman, o manifestare a harului divin, ca o formă
generoasă de înzestrare ontologică a
universului prin actul creaţiei. De aceea, sub aspect
calitativ, sociologia nu reuşeşte să măsoare
stilul de viaţă, aşa cum filosofia nu a reuşit
niciodată să definească fericirea.
IVLAMPIE,
Viviana - Morală publică – morală
privată, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Aşa
cum fiecare clădire are o faţadă, tot
astfel şi omul are o persona (mască
purtată de actori în Grecia antică). Teatrul
antic, carnavalul lumii mediteraneene, balurile
aristocraţiei recurgeau la mască în ideea
sublinierii dublei personalităţi. Se
sugerează faptul că într-un fel suntem în
intimitatea noastră şi altfel ne
arătăm în comportamentul public. Această
formă de manifestare a personalităţii umane
este caracteristică şi calităţii de
subiect moral. Prin intermediul personei ne
structurăm pe noi înşine într-o formă
care sperăm să fie acceptată de
ceilalţi. După cum susţine C. G. Jung, persona
a fost numită uneori arhetip social sau
arhetip de conformare, dat fiind că
determină succesul sau eşecul adaptării
noastre sociale. Întotdeauna în persona
există o tentă de prefăcătorie, de
disimulare, o tendinţă duplicitară.
Purtăm anumite măşti în funcţie de
poziţia noastră în societate sau în familie.
Interpretăm un rol pe scena publică, fiind
vajnici apărători ai moralei oficiale, iar apoi
trecem la alt rol, în spaţiul intim, familial,
călăuziţi de morala privată.
Schimbarea cu rapiditate a măştilor este, în
sine, un joc periculos, riscant, doar rareori profitabil.
Oricând poţi fi prins pe picior greşit şi
acuzat de nefolosirea „măştii potrivite”
într-o anumită situaţie. Urmează să
ne întrebăm de ce recurgem la mască. Din
ce motive personalitatea umană are o disponibilitate
extraordinară de a se dedubla? Încercăm să
identificăm câteva dintre ele: A) Respectarea
moralei publice, convenţionale, atrage după sine
ocuparea unui statut în ierarhia socială,
profesională, conferă prestigiu şi
autoritate sau, uneori, o slujbă bine
plătită şi siguranţă. Rezultatul
– oportunismul, arivismul, carierismul, egoismul uman.
B) Adeziunea faţă de morala publică şi
faţă de ideologia care o impune asigură
propulsarea pe scena vieţii politice. C)
Educaţia în spiritul acceptării şi
supunerii faţă de norme generale admise de
societate, apoi propriile convingeri, determină
aderarea la morala publică. D) Supunerea
faţă de morala oficială poate fi
generată de frică, de ruşinea de a nu fi la
fel ca ceilalţi, de comoditate, sau dezinteres. Din
perspectiva acestui ultim motiv am putea identifica un caz
al duplicităţii: urmarea afişată a
unei morale ascunde în intimitate o altă morală
– cea autentică pentru subiect. Atunci când
persoana este solicitată de cele două morale –
cea publică şi cea privată – nu numai
că avem de-a face cu o poziţie duplicitară,
ci chiar cu o atitudine de complicitate şi de
laşitate. Însă, într-un caz aparte, cel
al regimurile totalitare, morala publică este de
tipul supunerii necondiţionate faţă de
ideologia regimului politic. Putem fi şi morali
şi duplicitari în cazul sistemelor sociale opresive,
bazate pe un gen de „terorism al eticii”? La o
concluzie ne vine în ajutor Platon, care afirma că
odată contemplat răul, imaginea acestuia va
stârni răutatea în suflet. Şi, ca atare,
suntem întinaţi de rău indiferent dacă am
făcut în mod conştient binele.
JAILLET,
Florence - L’art dans la rue et ses publics :
argumentations, conflits, dialogues autour de quelques œuvres
de Daniel Buren, Pierre
Mendès-France University, Grenoble II, France
Avec
les réactions multiples et houleuses suscitées
par l’installation des Deux Plateaux au Palais
Royal en 1986, l’artiste français Daniel Buren découvre
brutalement la réalité du public de la rue, d’un
public non préparé à l’irruption de l’art
contemporain dans son environnement, et auquel il
accordera une attention particulière lors de ses réalisations
ultérieures. Inhérentes à son travail depuis la fin des
années 1960, les questions du public et de la réception
se trouvent alors propulsées au premier rang de ses préoccupations,
et s’expriment avec une intensité sans précédent.
Suite à cet épisode, Daniel Buren s’engage sur
une voie nouvelle qui représente une tendance de plus en
plus importante de son travail à partir de la fin des années
1980 : la ville, ses places et ses rues, où il est régulièrement
convié à intervenir, de manière éphémère ou pérenne.
Ces nouvelles œuvres ouvrent la voie à d’autres
contraintes, mais également à de nouvelles perspectives.
Car si elle a vécu, l’ambition d’une transformation
sociale et politique par l’art n’a pas totalement déserté
les esprits, et concevoir une œuvre pour l’ensemble de
la collectivité réveille quelques utopies de changement,
ou tout au moins de débat. Mais la rue et ses usagers
opposent aux artistes qui s’y risquent des réactions
plus ou moins prévisibles, parfois agressives. Habitué
à travailler au sein de galeries et de musées où tout
est permis, l’artiste contemporain fait, dans l’espace
public urbain, l’expérience de nouvelles contraintes liées
à ses usagers qui ignorent pour la plupart les règles de
l’art contemporain, telles qu’elles s’expriment ou
se transgressent au sein du musée. Souvent
vécue comme une violence symbolique, l’œuvre d’art nécessite
alors un effort d’adaptation, une médiation de la part
de l’artiste, et la prise de conscience que le rapport
à l’art ne va jamais de soi. C’est ainsi que, de plus
en plus sollicité à intervenir de manière pérenne sur
le tissu urbain, Daniel Buren se fait progressivement médiateur
de son art, cherchant à anticiper et contourner les appréhensions
du public, et accompagnant la présentation de ses projets
de nombreux écrits et documents didactiques. Textes
explicatifs, descriptions argumentées, rhétorique, débats
et expositions sont autant d’outils qui permettent à
l’artiste d’orienter et de modeler l’« horizon
d’attente » d’un public néophyte, auquel il
refuse de proposer des œuvres faciles, ou démagogiques.
Autour de quelques exemples d’œuvres conçues
pour l’espace public, nous nous proposons donc de présenter
les pratiques d’argumentations et stratégies de
persuasion mises en œuvre par Daniel Buren afin d’agir
sur une opinion publique souvent résistante.
LATEŞ,
Gheorghe - Educaţia de tip intercultural în spaţiul
public, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Interferenţa
culturilor în spaţiul public, tratată din
perspectivă multiculturală, îşi dovedeşte
precaritatea într-o societate de tip postmodern care-şi
creionează alte perspective şi strategii de
interrelaţionare. Modul în care educaţia poate
ameliora comunicarea interculturală constituie esenţa
demersului nostru analitic. Radiografia spaţiului
public oferă imaginea unor straturi culturale, unele
de sursă livrescă, altele venind pe filieră
folclorică. Coexistenţa lor pe anumite durate
şi adaosurile culturale recente, intermediate de
limbile moderne, au ca efect o reordonare a identităţii
etnice în raport cu datele preexistente şi cu ceea
ce este fenomen cultural în devenire şi adaptare la Saeculum.
Dincolo de alteritatea pe care multiculturalul a promovat-o
ca desiderat politic şi educaţional,
interculturalul urmăreşte tocmai despovărarea
identitarului de elementele aluvionare care, în loc să
modeleze prin deformare, au jucat rolul unui catalizator
identitar. Noul tip de educaţie va trebui să se
focalizeze pe noile coordonate culturale ca se prefigurează
în contemporaneitate, şcoala şi societatea
subordonându-se acestor noi jaloane formative. Studiul
analizează stadiul atins în educaţia
interculturală şi propune strategii noi de
abordare a acesteia cu aplicaţie într-un viitor
imediat.
MANOLESCU,
Camelia - La religion et la cité, University of
Craiova, Romania
Dans
sa Correspondance Flaubert parle des difficultés du sujet
choisi dans le roman Salammbô où les mythes et la
religion dominent car le romancier veut raconter une
guerre depuis longtemps oubliée aux marges de
l’histoire et, en même temps, créer un effet de réalité
et un mirage antique : “L’important avant tout est
d’avoir des images nettes” (Correspondance II, Paris,
Librairie de France, 1923, Ed. du Centenaire, p.269).
Flaubert invente tout : la psychologie des personnages et
leurs dialogues et, avec eux, la couleur qui leur est
propre. Le peintre-romancier Flaubert s’acharne, à
travers la religion, les mythes ou les légendes d’un
peuple perdu dans les ténèbres des siècles, à rendre
la couleur d’un Orient où la cruauté et l’amour coïncident
comme mentalités et manifestations. Il y emploie les
symboles du rouge dominant, de la couleur-lumière à la
couleur-matière et même à la couleur-mouvement. Salammbô
est la production flaubertienne qui présente l’Antiquité
comme sujet et la pare de la couleur de l’idéologie et
de la sensibilité de son époque. Le cadre exotique et
l’atmosphère mystique se prêtent à l’analyse par
registres différents de rouge. Cette couleur se matérialise,
a une forme bien définie, elle est envisagée comme
relevant du domaine de l’impensable. Une hostilité générale,
signe d’un rouge accentué, oppose les groupes entre eux,
le peuple aux chefs et ces derniers les uns aux autres.
MAZILU,
Simona
- Logos, Ethos and Pathos in the Ethical Argumentation on
Abortion,
Politehnica
University, Bucharest, Romania
The
paper is concerned with the types of arguments that can be
found in the argumentative discourse on an ethical issue
such as abortion. The theoretical framework I use is the
pragma-dialectical theory of argumentation (van Eemeren
and Grootendorst, 2004) which combines rhetoric and
dialectics with a pragmatic approach to communication. I
start from the premise that an ethical debate on abortion
may be considered a critical discussion meant to resolve
differences of opinion through a process of argumentation.
According to the relevance rule for critical discussion
standpoints should be defended by rational arguments (logos)
and not by rhetorical devices such as ethos
and pathos or
irrelevant arguments. In addition to rational arguments in
the ethical argumentation on abortion opponents make use
of ethos and pathos
to justify or refute a certain standpoint: abortion is /
is not a crime. What I am interested in is whether in
defending their positions the discussants maintain a
balance between reasonableness and persuasion. If greater
emphasis is put on rhetorical devices rather than on
rational arguments fallacies may occur. These aspects will
be analyzed with reference to argumentative texts on
abortion.
MIHĂILĂ,
Ramona - Partiţia “Public / Masculin
– Privat / Feminin” în societatea românească a
secolului al XIX-lea, Spiru
Haret University, Bucharest, Romania
Pentru
mult timp, una din ideile centrale ale studiilor sociale
şi istorice a fost relaţia dintre masculin-public
şi feminin-privat în societatea românească a secolului al XIX-lea
şi, de aceea, multă vreme spaţiul
predilect al investigaţiilor l-a constituit sfera
rolurilor casnice ale femeii, considerându-se că ea
nu poate fi regăsită într-un spaţiu public dominat de bărbaţi.
Deosebirea dintre public
şi privat a
apărut ca o necesitate sociologică, ca o
diviziune sexuală a rolurilor, a ierarhiilor, şi
a spaţiilor.
În secolul al XIX-lea femeia a fost asociată cu casa
şi copilul. Singurele posibilităţi de
realizare pe care societatea i le permiteau erau cea de soţie
şi mamă. Ea nu se poate defini prin raport cu ea
însăşi, ci cu ceilalţi: părinţii,
soţul, copiii. Dacă activitatea bărbatului
se manifestă în domenii variate, cea a femeii se
reduce numai la familie. Principalul teatru al vieţii
particulare, familia, a adus pe scenă, de-a lungul
veacului al XIX-lea, personaje şi roluri, practici
şi rituri, intrigi şi conflicte. Mână nevăzută
a societăţii civile, ea este în acelaşi
timp cuib şi nod. Triumfătoare în discursuri
şi doctrine, familia, pe care cu toţii – de la
conservatori la liberali, ba chiar la anarhişti – o
celebrează ca pe celula ordinii vii, este, de fapt,
mult mai haotică şi mai plină de contraste.
Familia tinde, pentru raţiuni, în parte politice, să
absoarbă toate funcţiile, inclusiv sexualitatea,
al cărei “cristal” (Michel Foucault) este să
definească regulile şi normele. Instituţiile
şi indivizii celibatari – închisori şi
internate, cazărmi şi mânăstiri, vagabonzi
şi dandy, habotnice şi amazoane, boemi şi
derbedei – sunt nevoiţi să se definească
prin raportare la familie; ei sunt periferia. Familia este
echivalentul propriului cămin, un spaţiu
absolut privat, în centrul căruia se află femeia (stereotipul
“The Angel in the House” creat de poetul englez
Coventry Patmore a reprezentat pentru multă vreme soţia
minunată care face pentru soţul ei un rai dintr-un
cămin foarte ordonat şi curat). Dar, cu toate că
femeia domina anumite aspecte ale vieţii casnice
şi de familie, cum ar fi gospodăria şi creşterea
copiilor, aceasta nu este o zonă din care bărbatul
lipseşte total. El îşi exercita funcţiunile,
în primul rând, în spaţiul public; spaţiu cu
care femeia nu avea decât anumite puncte de tangenţă
(mai puternice la familiile de negustori, care trăiau
în acelaşi stabiliment cu negoţul, şi unde
femeile trebuiau să se ocupe atât de casă cât
şi de afacere). Dar chiar şi în spaţiul
privat, femeia nu este o guvernatoare deplină.
Existau zone ale spaţiului
privat în care accesul său este limitat, şi
care, în fapt, reflecta poziţia sa externă.
Biroul bărbatului este un astfel de domeniu, bine
delimitat, pe care femeia nu-l poate viola, chiar dacă
şi ea dezvolta o operaţie lucrativă, care să-i
necesite un astfel de loc. Rămâne o exilată sau,
mai bine spus, în interiorul spaţiului
privat se deschide un sub-spaţiu privat care o adânceşte
şi o închide şi mai mult. A doua jumătate
a secolului trecut este epoca saloanelor artistice şi
literare organizate de femeile respectabile şi cu
stare. Ele îşi găsesc identitatea socială
aducând socialul în propriul cămin. “A ţine”
un salon devine, pentru femei, o modalitate de a ieşi
din anonimat. Ele se întreceau în invitarea tuturor artiştilor
şi scriitorilor la modă, şi, nu în ultimul
rând, era o competiţie în a prezenta un salon
elegant şi cu “gust gătit”.
Femeile erau excluse de la orice drept politic.
Rolul lor rămâne în această chestiune de ideal
sau muză. Francezii o aveau pe a lor Marianne, a cărei
întruchipare însufleţeşte Revoluţia.
Republica este reprezentată printr-o femeie tânăra,
energică, drapel al vestalelor sau Carităţii
romane. Pictorii români, cuprinşi de febra Revoluţiei,
vor privi deseori către paradigma franceză (C.D.Rosenthal
– România revoluţionară, România rupându-si cătuşele
pe Câmpia Libertăţii). Pentru prima dată
se scrie despre egalitate în faţa legii, “fără
deosebire de obraji”, în Constituţia
Moldovei în 1882. Tot atunci se subliniază
şi libertatea individuală şi cea a muncii.
Însă, aceste principii nu se referă şi la
femei. În 1886, Eliade Rădulescu va aduce în discuţie,
pentru prima dată, dreptul femeii la vot al femeilor.
Dar Constituţia,
apărută în acelaşi an, situează
femeia între copii, smintiţi şi criminali,
excluzând-o de la drepturile politice.
MILEA,
Doiniţa - Discurs identitar în spaţiul românesc de
aderenţă central-europeană, Dunărea de Jos University,
Galaţi, Romania
Obsesia
politicului şi a sentimentului identitar domină
studiile dedicate spaţiului central-european,
discursul sprijinindu-se în acelaşi timp pe tradiţia
“centrului” care şi-a pus amprenta pe spiritul
şi pe vocaţia acestui spaţiu. Ca discurs de
frontieră, jurnalul a înregistrat, de-a lungul
timpului, impactul modelului centrului politic reprezentat
de bătrânul imperiu, a cărui inimă era
Viena, asupra “periferiei imperiale” reprezentate de
Banat şi de Transilvania. O dublă exprimare, a
sinelui şi a modelului de reper, străbate
memorialistica şi jurnalele unor scriitori ardeleni
ca Slavici, Rebreanu, Blaga, pentru care amprenta
modelului dă direcţie de formare, sau ca Emil
Cioran, care transformă în distopie presiunea
vechiului imperiu. Ia naştere un discurs al
rescrierii identităţii naţionale ardeleneşti,
care opune viziunea nostalgică a unei lumi care a
apus, ruperii de tradiţie, căutării altui
centru, odată cu schimbarea modului de raportare.
MILON, Alain - L’espace
du livre comme entre-ouverture d’espaces multiples,
Paris X-Nanterre University, France
Plutôt
que de se poser la question : « Qu’est-ce qu’un livre
? », question qui n’a pas d’autre intérêt que de
montrer les limites du livre comme objet matériel, on
peut tenter de comprendre pourquoi l’espace du livre ne
peut se satisfaire de son support, et de montrer, non
seulement que les lieux du livre sont multiples au sens
premier, c’est-à-dire qu’ils renvoient à des pliures
qui se superposent les unes les autres pour mettre au
jour, non pas un autre espace différent du premier, mais
un même espace enchevêtré et en perspective, mais aussi
et surtout que l’enveloppe matérielle du livre est sa
propre négation. Le livre n’est pas le livre, il est
autant en et hors de lui. En lui, parce que le livre est
un objet usuel et identifiable par tous; hors de lui,
parce que l’enveloppe du livre ne fait pas le texte.
L’espace du livre serait comme un espace mitoyen entre
le dehors – ce qui occupe une étendue par ses
dimensions – et le dedans, sorte de lieux imaginaires
que le texte met à jour. Certains voient des livres
partout, des livres encore et toujours, des livres à
toutes les occasions, d’autres oublient le livre pour ne
voir que le texte, d’autres encore le transcendent pour
ne plus l’ouvrir et sublimer, au-delà de l’objet,
l’idée qu’il propage. Faut-il pour autant s’arrêter
à ce que le livre doit être ou ne doit pas être ? Ce
qu’il doit être, on l’imagine; ce qu’il ne doit pas
être, on le ressent, mais à chaque fois il doit nous
surprendre. Pourtant, ce sont trop souvent ces mêmes
livres qui reviennent, ces livres qu’on lit pour finir
par se rendre compte que ce qu’on lit a déjà été écrit
mille et une fois; lire pour se rendre compte aussi que la
plupart des lectures sont généralement des deuxièmes
lectures plus que des écritures premières. Ne peut-on
envisager un livre qui dirait haut et fort: ceci n’est
pas un livre parce qu’il n’existe pas de livre, parce
qu’il n’existe pas de texte, parce qu’il n’existe
pas d’auteurs, parce que tous les auteurs ne sont pas
des anonymes mais des pseudonymes d’un nom qu’il
refuse de revendiquer ? Il n’y a pas de premier livre,
de premier auteur, de premier lecteur, mais des rédactions
différentes d’une écriture unique. Tous les auteurs
sont le même, comme tous les livres sont le même.
D’ailleurs, un livre qui ne serait pas lu, serait-il
encore un livre ? Le livre est d’abord le lieu d’une
vie de couple entre un lecteur et un auteur qui se
renvoient à la figure les mêmes ritournelles de leurs scènes
de ménage, l’un disant : tu n’as pas écrit,
l’autre répondant : tu ne sais pas lire. Ni le lecteur,
ni l’auteur, ni le livre ne sont seuls mais forment un
trio qui se rencontre pour se séparer, pour finir, dans
les moments d’apaisement par se réunir de nouveau en
attente de la prochaine querelle. Le livre mérite d’être
détourné de sa fonction première, à savoir d’être
un support de lecture. C’est par ce moyen-là qu’il
permet la métamorphose d’un lecteur qui ânonne ce
qu’il lit parce qu’il lit sans comprendre, en un
lecteur qui envisage sa lecture comme l’espace de
fabrication d’un texte. Le livre est aussi un espace
singulier qui agit comme une carte, non pas de ces cartes
qui guident le voyageur, ces cartes qui évitent que
l’on se perde, mais au contraire des cartes d’une
autre nature, des cartes imaginaires qui détournent
l’explorateur, des cartes inventées qui désorientent
parce qu’elles n’indiquent plus l’Orient, des
cartes finalement fantasmagoriques qui conduisent vers des
rencontres imprévues. Ces cartes-là n’ont pas
d’autres fonctions que de mettre au jour une distance
intérieure, sorte d’espace de survie pour celui qui désire
voyager autrement. Le livre peut être ressenti autant
dans l’espace parce ce qu’il est un objet de
perception, que quelque chose de l’étendue parce
qu’il se mesure géométriquement, qu’un bout de
territoire parce qu’il est un objet de socialisation,
qu’un lieu par son principe d’habitation, à savoir le
texte qu’il met en scène.
Marius MUNTEANU, Privé
vs Publique dans le discours essayistique montanien –
une approche argumentative, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Notre
article a pour éléments centraux la dichotomie des représentations
des sphères privée
vs publique dans
le discours montanien et les stratégies argumentatives
servant le mieux à les transmettre pour atteindre une
efficacité maximale au pôle réceptif. L’objectif
principal est de surprendre les aspects caractérisant la
sphère publique et la sphère privée, respectivement,
leur dynamique et leur dimension interactionnelle dans le
discours essayistique. Pour ce faire, nous définissons
les deux concepts sus-mentionnés en
privilégiant dans notre examen leur évolution au
cours de l’histoire, les relations existant entre
ceux-ci. Cette perspective diachronique sera doublée par
une analyse du discours essayistique, analyse qui relèvera
la pertinence de notre approche, ayant en vue la
particularité de ce type de discours dominé par une
instance énonciative à valeur universelle. Par suite
nous allons constater les points de contact entre les deux
sphères et leur contamination réciproque au cadre de ce
type de discours, tout cela sous-tendu par les structures
argumentatives permettant d’en relever la tension
constructive.
MURARU,
Daniela - International Mediation – the Syntax of
Argumentation, Neagoe-Vodă Orthodox Divinity
College, Curtea de Argeş, Romania
The
paper is an attempt to characterise the discourse of
mediation from different argumentative perspectives,
finding the analysis that best fits mediation.
First, the organization of the classical discourse
will be introduced as a difference from the stages of the
critical discussion promoted by the pragma-dialectic
theory of argumentation. Still, mediation may be regarded
as a persuasive process that lays emphasis on both
audience, on the one hand, (the power of logical argument
prevails over the power of emotion, in such a relationship
as that of mediation implies) and, on the other hand, on
the fact that the participants in this type of discourse
are involved in a conflict, and the purpose of the
mediator is to offer guidance in order to help the parties
resolve the conflict by themselves.
NECULA,
Gina
Aurora - Discursul
politic actual - între stilul solemn şi cel
familiar-argotic, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Comunicarea
umană reprezintă o strategie directă de
influenţare socială a comportamentului politic
al indivizilor prin impactul direct pe care îl are asupra
atitudinilor şi credinţelor. Dovadă a
acestui fapt stă comunicarea politică în care
tema violenţei manifestate prin limbaj devine tot mai
actuală
pe măsură ce schimbările politice
readuc pe scena publică un discurs autoritarist
şi xenofob, cu extinderi agresive. Caracteristicile
particulare ale discursului politic românesc actual sunt
excesul de familiaritate, tinzând de cele mai multe ori
spre vulgaritate, precum şi tendinţa de a nu
adapta stilul la temă, utilizând, de cele mai multe
ori, un limbaj ”coţcăresc”. Extinderea amplă
a elementelor de familiaritate şi chiar de argou în
stilul solemn, adică în ceea ce ar trebui să
fie, de fapt, discursul politic, ca discurs public, este o
manifestare des întâlnită, care a fost de nenumărate
ori comentată din punct de vedere lingvistic şi
care a trezit reacţii contradictorii: de la mulţumirea
în faţa expresivităţii, a dinamismului
inventiv până la neplăcerea produsă de
neglijenţa exprimării, de nerespectarea
regulilor, de prezenţa unui lexic considerat de
obicei vulgar. Privilegiile certe ale unei astfel de
comunicări sunt: abordabilitate, crearea unui simţământ
de familiaritate şi complicitate cu publicul,
expresivitate şi crearea de surprize lexicale. Argoul
poate indica, în acelaşi timp, dorinţa de a ieşi
din şabloane dar şi complicitatea cu cititorul/ascultătorul.
Având în vedere faptul că discursul politic
contemporan se apropie din ce în ce mai mult de
oralitatea familiară din care ia masiv cuvinte, locuţiuni,
modele sintactice şi procedee stilistice, studiul de
faţă îşi propune să analizeze modul
în care combinaţia
ciudată dintre stilul familiar-argotic şi cel
solemn face ca discursul politic să se discrediteze
singur, probându-şi lipsa de substanţă.
NECULAI,
Cătălina -The New York Literati and the Urbanisation of
Literary Consciousness in the Era of Reagonomics,
University
of Warwick, UK
“If
we seek the dislocating, fragmenting experience of a great
social transformation, we shall find it in the shifting
landscape of novels. […] We owe the clearest cultural
map of structural change not to novelists or literary
critics but to architects and designers. Their products,
their social roles as cultural producers, and the
organisation of consumption in which they intervene,
create shifting landscapes in the most material sense.”
(Sharon Zukin, Landscapes
of Power: From Detroit to Disney World). Although
Sharon Zukin’s renowned cultural geographies of New York
take very marginal interest in the city’s literary
production, her statement indicates, on the one hand, the
heightened significance of literary economies towards
understanding the experiential structures of urban
transformations. On the other hand, she cogently draws
attention to the double bind of post-1970s literary
representation of the city as the New York downtown
literati may at once bask in the possibility to weave into
fictional fabrics elements of structural change whilst
agonising over the effectiveness of their ability to
reconfigure material practices into renewed cartographies
of urban change. Given this predicament, only a limited
number of New York writers dare to tread where the
sociologist, the urban geographer or the documenter does
so by professional default, and thus engage head-on with
the hard city of socio-economic networks. What is at
stake, therefore, is the very politics of New York
literary writing in an era when New York City undergoes
unprecedented changes in its modes of government and
governance with direct consequences upon its physical,
socio-economic and cultural environment. If the
relationship between visual culture and the city has
benefited from extensive examination, literature is still
resting on the backburner. Moreover, the critical
understanding of New York-based writing throughout the
1980s has remained locked into postmodernist celebrations
of aestheticist and visualist, differential and
fragmentary, depthless topologies, which obscure, alienate
and fetishise the on-going urbanisation processes behind
them. What I call “the urbanisation of literary
consciousness” - graphed on David Harvey’s
urbanisation of consciousness and capital - is an attempt
to revalorise and take stock of these new modes of writing
whereby literary critique imminently ought to shift gears
towards refreshed modes of enquiry. In other words, the
talk, akin to a survey, will explore some of fictional and
analytical trajectories opened up by the audacity of some
Manhattan literati and their fictional projects to not
bypass the avatars of Reaganomics, from gentrification to
speculative finance, with a view to evincing the new
imperatives of writing and reading in the 1980s New York.
Thus, I shall attempt to find a critical resolution to the
tension, which Zukin highlights, between the role of the
writer solely as a producer of “inner landscapes” and
the allegedly weak impact of creative authorship upon the
construction of urban landscape in its most material
sense.
POP, Mirela
Cristina - «Noir
c’est noir»,
Politehnica University, Timişoara, Romania
À
part l’allusion à une chanson de Johnny Hallyday, le
titre de notre communication renferme un terme, Noir,
qui peut être inclus, selon nous, dans une classe séparée
d’axiologiques dévalorisants, parmi les « unités
linguistiques qui stigmatisent ». Dans cette classe,
on inclut généralement des termes ou des syntagmes méprisants
qui portent sur l’ethnie, comme
gitan (cf. C. Kerbrat-Orecchioni, 1980), purification ethnique (cf.
A. Krieg, 2003), sur une déficience physique, comme aveugle, sourd, etc., ou sur des « défauts », comme grosseur
ou laideur (cf. P. Pupier,
2000). Dans notre intervention, nous considérons, sur la
base d’exemples extraits de chroniques de la presse française,
que les syntagmes comportant le substantif Noir
doivent être pris dans un tissu d’associations
intersubjectives (le terme est doté d’une charge sémantique
partagée par un locuteur collectif), mais aussi
strictement personnelles, censées traduire le statut idéologique
du locuteur. Comme procédure de validation de la valeur
attribuée aux syntagmes analysés, nous proposons la
comparaison avec des termes jugés comme étant plus
« neutres », plus « objectifs »,
comme c’est le cas, par exemple, du nom composé Afro-américain.
La présence des deux structures, subjectives et
objectives, souvent dans le même texte, dans des
contextes voisins, n’est pas non plus dépourvue de
signification. Dans
notre approche, nous partons de la prémisse que les évaluatifs
axiologiques ont une fonction dans la visée communicative
qui apparaît au travers des formes et de leurs contextes.
Dans ce sens, on pose le problème du rôle argumentatif
des syntagmes examinés en contexte et de la relation
existant entre leur valeur sémantique et leur fonction
pragmatique. La réflexion sur les mécanismes de mise en
équivalence des contenus modalisés axiologiquement, lors
de la traduction en roumain, nous permettra également de
mettre en évidence les différences entre le français et
le roumain, liées au choix de termes modalisant telle ou
telle attitude du locuteur. La présente communication se
limite à l’étude du terme Noir
dans la perspective mentionnée, mais elle fait partie
d’un projet de recherche consacré à l’analyse des
« unités stigmatisantes en langue ».
POPA,
Diana - The
Affective vs. Cognitive Dimensions of the Cultural Public
Sphere, Dunărea de Jos University,
Galaţi, Romania
According
to Gripsrud and to McGuigan, the public sphere
accommodates “sentiment” quite often. The argument is
perhaps offensive to Habermas’s followers who are
concerned with rational, critical debate and has mainly a
cognitive dimension. Nonetheless, we would like to adopt
it as the main hypothesis of the present study. Mc Guire
considers, for instance, that both melodrama in its
current form (20th century Hollywood melodrama)
and tabloid journalism perform not only an entertaining
but also an educational function. This educational
function is not so much cognitive in nature but rather
emotional: it may bring about a feeling of communion,
giving an indirect sense of urban community. More than
that, the very concept of cultural public sphere is the
articulation of all politics, public and personal
ingredients, as “a condensed terrain through
affective-aesthetic and emotional modes of
communication” McGuigan (2004). If cognitive
communication, based on critical thinking and debate, does
make a full contribution to the public sphere, by shaping
it, affective communications make people connect their
usual reflexions
about their lifeworld situations to the
uncontrollable system they live in and have to make their
way through. The present study would like to draw the
attention on the fact that a solely cognitive conception
of the public sphere is NOT realistic and one has to
extend the notion of public sphere by also including affectum
in it, based on emotions derived from entertainment,
public cultural communion, and aesthetic pleasure.
POPESCU,
Floriana - Epistles and Letters - from private to public
space, Dunărea
de
Jos University, Galaţi, Romania
Epistles
have revealed private feelings, attitudes, and teachings
of all kind as early as the times of the Bible.
They have equally constituted a means of
communication between private persons who sometimes
acquired the status of public personalities and who
decided they should have their correspondence published in
volumes, or whose correspondence was posthumously
published by their representatives (relatives, editors,
biographers, etc.).
All along its evolution as a channel of
communication, the epistle or the letter, has witnessed
intervals of climax and times of oblivion or complete
abandonment, even if used as a narrative technique or as a
product in itself intended for a special purpose.
Our approach intends to outline an overview of
public letters as well as a sketchy description of
letter-writing practices. Along the centuries more or less
compact collections of letters have contributed to the
creation of the epistolary literature (national or
European) and as a means of revealing elements of private
life to the public eye.
In the Romanian public eye, the communication
through letters has become more intensive lately,
especially between representatives of the political world.
Nevertheless, the letters in our focus are only those
which have become part of the literary heritage, and our
emphasis will also lay on the elements of argumentation as
they are detectable in the corpus intended for our
analysis.
PRAISLER,
Michaela - Media(ted) Discourse. Literary
Representations, Dunărea de Jos University,
Galaţi, Romania
Human
communication, that efficient strategy of socially
influencing the political behaviour of individuals, has an
extremely powerful impact on attitudes and beliefs which,
in turn, determine a given culture. Part of the cultural
context is literature – a discourse-generating mechanism
– which cannot exist in complete isolation from the
political situation and cannot but breathe of ideological
substrata. In other words, communication, politics and
literature coexist, mutually influencing and revisiting
one another. All three play a mediating role and employ
language as a vehicle of forwarding messages which serve
their purposes. In doing so, on the one hand, they comply
with normative patterns which leave little way for
subjectivity and originality and, on the other, they allow
multiplicity and diversity through the constant slipping
of the referent/world as signified under the text/word as
signifier. Things however are more intricate than they
appear at first sight, with the fictions of politics
overlapping the politics of fiction, and with both
converging towards the act of communication. The premises
that the study starts from are the following: 1) Literature
can no longer be understood as existing in total
separation from (discursive) reality. It contaminates the
latter just as much as the latter has been said to inspire
it. The frontier between the two has grown increasingly
thin in the process of popularisation (of literature’s
addressing an ever larger readership) and in the context
of the emergence of the different media supporting and
disseminating it. The impact of the media-tion of the
reception of literary texts (sooner viewed, listened to or
browsed rather than read in the old fashioned way) has
left an imprint on the collective conventions of accessing
the arbitrary system of signs at their core, but has not
managed to extirpate the notion of literary communication
altogether. 2) Communication,
including the literary one, presupposes influence.
Influencing techniques like persuasion, propaganda
and manipulation are inherent to communication and define
the situation using diverse cognitive objects (relational,
normative, identity, physical or ideal) which intervene in
the genesis of future actions. Influencing, a mediation
phenomenon, is what lies at the basis of any literary or
non-literary text, by means of which we communicate and
are communicated in ways which, most often, escape our
capacity to control the image that we project onto the
world and the receivers in it. This is also due to the
fact that, in any communication situation, factors other
than the verbal ones also contribute to transmitting
information. 3) Politics,
generally associated with ideology, but also with
manipulation, takes material shape in discourse. Political
discourse is constructed in keeping with the norms and
processes of linguistic tradition, but is mainly oriented
towards attaining a pre-established, well thought-out
goal. Language-as-communication – derived from the
necessities of social contact and able to strengthen
social relations – may also serve to negate its specific
finality and have negative effects culminating in the
dissolution of genuine social contact and the distrust in
words, in communication. Frequently, political discourse
functions as a discursive repetition of semantically empty
syntagms, being a strategy for distorting communication,
one which does not ask for the
interlocutor’s/listener’s right to retort or to
intervene in the message.
RADHAY,
Rachael
Anneliese - Discourse and Power in Brazilian
Immigration Policy, University
of Brasília, Brazil
The
relation between discourse and power in Brazilian
immigration policy is complex.
For, it involves interlocking networks.
There is the public sphere of State immigration
officials and then there are immigrant worlds.
In this sense, immigration discourse belongs both
to institutional practice as well as to immigrants and
their lifeworlds.
Thus, there are distinct perceptions to
immigration.
These perceptions presuppose power relations and
networks embedded and constructed in immigration
discourse. This research sought therefore to look at
Brazilian immigration policy in relation to discourse and
power.
Based upon Fairclough (1999; 2003) and Wodak et
al. (1999), the study examined such linguistic
elements as nominalisations, pronominal choices as well as
processes that construct presuppositions
in immigration discourse.
These presuppositions constitute arguments that in
turn empower State hegemony in which the immigrant is
construed either as a threat to national security
or to the local labour market.
Further, there is marked discrimination in the
representation and classifying of immigrations.
Immigrants with high investments to make or who
offer specialised technology
are welcome whilst immigrants in socially underprivileged
circumstances are devalued, stereotyped as relaxed and
unconcerned about their legal situation in the country.
The research showed through ethnography that there is a
gap between Sate immigration discourse and immigrants’
experiences and accounts.
It was also noted that immigrants operate in
different networks, characterised by solidarity or
exploitation. Moreover, it became clear that immigrants do
not necessarily match up with the State’s categories and
its stereotyped representations.
It was also observed that immigrants distinguish
between the State as a bureaucratic mechanism and the
country as a welcoming space. Based upon the data
collected, it was concluded that discourse and power are
linked to hierarchies of contexts and relations in which
multiple truths are construed around immigration.
RICH,
Marc
Howard - Coffeehouses and the Public Sphere: the
9/11 attacks and public sphere discussion,
Christopher
Newport University, Yorktown, United States of America
Coffeehouses
have historically been the setting of great political and
artistic revolutions.
They posses attributes that separate them from the
more pedestrian places in
society that tend to have ridged social
restrictions, and serve as a Petri dish for future
revolutions.
Because of the volatile revolutionary capacity
engrained in coffeehouses, governments throughout history
have outlawed coffeehouses using both religion and
politics as justifications.
Critics accused the coffeehouses of destroying
social norms, and even identified them as the possible
source of sedition.
Yet, the coffeehouse has persevered.
Today, coffeehouses are a vibrant segment of the
public sphere in an era dominated by electronically
mediated communication.
A prime example is the discussion that occurred
within the public sphere after the 9/11 attacks on the
United States and how that discussion shaped American
society. The 9/11 attacks are like many historical events
that have been shaped by the public sphere.
The rise of Charles II began in a coffeehouse, and
afterwards he banned coffeehouses to prevent others from
rising to power through the same means.
The Boston tea party was planned in the Green
Dragon coffeehouse, and the American Revolution was
planned over a cup of the black brew.
When the first coffeehouse in France opened across
the street from the Comedie Francaise, the French artist
coffeehouse tradition was born and it spread throughout
the world.
Because of the unhindered environment available in
the coffeehouse discussions spurred changes in the art
tradition that inspired great artists in the same way it
inspired politics. Coffeehouses are catalysts of
revolutionary ideas because they allow the free exchange
of rational ideas across multiple areas of society that
would otherwise not interact with each other.
The final analysis of this 2006 study showed that
coffeehouses possess all the elements of Habermas Public
Sphere, and looking at how the 9/11 attacks became an
active discussion within the public sphere, it is shown
how the public sphere is as volatile today as it ever was.
Because modern coffeehouses are locations where the
public sphere is allowed free reign, they are a major
player in establishing social norms and steering culture
in the direction that society is heading. Two critics of
the public sphere, DeLuca and Peebles, argue that the
public sphere should be replaced by what they term the
public screen, image dissemination with no rational
commentary attached.
Although the 9/11 attacks where heavily televised,
it was the discussion taking place in the public sphere
that caused the cultural landscape of America to change.
Contrary to DeLuca’s theories, by examining the
fallout of the 9/11 attacks it was the public sphere
discussion that changed America, not the images on
television.
Today, just as before, the direction of society is
guided by the activity within the public sphere.
ROGOVEANU,
Raluca-Nicoleta
-
Allen Ginsberg: Private Rebellion and Public Dissent,
Ovidius
University, Constanţa, Romania
The
cultural revolution of the Beat Generation was an attack
on conservatism and conventionalism, a glorification of
permanent adolescence which engendered a metamorphosis in
social values, practices and attitudes, affecting not only
the youth of the 1950s but also many generations to
follow. The American youth mixed private hedonist
attitudes and radical politics under the famous slogan
“the personal is the political” and this sudden spread
of adolescent passions brought about a restraint on adult
virtues like respectability and responsibility. The Beat
culture of the 1950s exhibited the motifs of teen, sexual
and generational revolt that would command political
prominence during the following decades. This
countercultural movement, the authentic expression of
youthful narcissistic hedonism, turned into an effective
protest against the repressive cultural order. The efforts
of the Beat artists to transform society were channeled
into the artistic and moral life and indirectly, into the
political realm. For many years to come, the children’s
revolution produced a deep-seated change in the American
space which reverberated over decades. The newly emerged
adolescent life-style set the pace for an entire society
and proved that being young and groovy was highly
desirable, and that portable radios, and guitar strains
can successfully replace respectable conversations. Sensing
a paradoxical discrepancy between the increasing social
affluence and the enhancement of collective expectations
on the one hand and the shrinking of personal space
together with the diminishing of individual possibilities
on the other hand, the Beats attempted to recover the
values lost in the gap between collective and individual,
the public and the private.
This paper aims to analyse Allen Ginsberg’s
ideological strategy which successfully combined the
personal with the political. It
makes references to particular events throughout
his artistic career which are indicative of his political
activism. This essay analyses his offensive press
campaigns which professed the ideology of universal
tolerance and messianic love, his political marches and
anti-war demonstrations. Moreover, this paper considers
Ginsberg’s poetic discourse by means of which the artist
explored the conflicts between nature and civilization
,self and political society. His poetry took the form of
authentic jeremiads of intimate experiences shared with
the public. Recited in front of academic or lay audiences,
his poems became authentic shows of ritualistic
extraction. The value of Allen Ginsberg’s political
enterprise lies in its setting the foundation of a matrix
of complete cultural dissent, and of a new type of
cultural pattern that calls into questions the public
institutions and forums by changing the politics of common
acceptance into a politics of personal involvement and
nonviolence.
ROIBU,
Mihaela
Sorina -The Outside and the Inside, University
of Craiova, Romania
In
the present paper I am going to draw some parallels
between two very controversial pieces of writing The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde and The
Picture of Dorian Grey. It is interesting to note that
the protagonists as well as the authors inhabit both
public spaces and private spaces of their own. R. L.
Stevenson was a sick man, often under the effect of strong
drugs, which left him unable to distinguish between real
life and his frequent nightmares. His protagonist leads
the dual life of a respectable physician in the strict
Victorian Age during the day time, only to become a savage
ruthless murderer at night. Exotic imagination and
disappointing reality, profound interior life and
superficial social one, happiness and misery are the main
polarities of the novella.
Oscar Wilde is a homosexual dandy fighting for such
concepts as pose, appearance and mask. He hides away from
the cruel society that rejects him building his private
artificial space. Dorian Grey is a modern Narcissus
falling in love with his own painted image. He tries to
keep the appearances of respectability and flawless
personality, while secretly indulging in debauchery,
paying visits to port brothels and opium dens.
SARĂU,
Raluca - L’atelier Brancusi – de l’espace
privé à l’espace public, , Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Brancusi
a toujours rêvé d’agrandir ses sculptures à l’échelle
monumentale et de les ériger à l’extérieur de
l’atelier, mais le seul projet qui aboutit pendant sa
vie est l’ensemble de Târgu Jiu. Cependant, c’est à
l’intérieur des murs de son atelier, que le sculpteur réussit
à imposer sa vision d’un environnement total, destinant
au visiteur l’expérience de son œuvre ultime, celle de
son lieu de travail. L’artiste a toujours accordé une
importance capitale à la relation des sculptures avec
l’espace qui les contient ; ainsi lègue-t-il à
l’État français l’ensemble des ateliers du numéro
11 impasse Ronsin, sous réserve que le Musée National
d’Art Moderne s’engage à le reconstituer tel qu’il
se présentera le jour de sa mort. Dans son travail, le
sculpteur dispose d’ensembles de sculptures reliées
entre elles, qui créent à leur tour une unité à part,
nommée <groupe mobile>. Ainsi Brancusi préfère-t-il
présenter ses œuvres dans l’espace
privé de son atelier, les montrer dans le milieu de
leur création, ensemble avec des socles et des meubles,
des matériaux bruts et d’outils. Pour lui, l’espace
créé autour de la sculpture est aussi important que
celle-ci, et c’est dans l’atelier que l’artiste peut
mieux le contrôler. La combinaison des socles, la
proximité calculée des sculptures, la couleur du
mur et l’éclairage sont autant d’éléments déterminants
pour la perception de l’œuvre, de façon qu’une présentation
inadéquate puisse les détruire. Brancusi remanie
quotidiennement l’installation de ses œuvres, pour
parvenir à celle qui lui paraît la plus juste.
L’atelier devient une œuvre à part entière, constituée
de cellules qui se génèrent les unes les autres. Si une
seule d’entre elles est retirée, c’est la totalité
de l’espace qui perd sa cohérence : la lumière,
la matière, l’espace ne convergent plus dans l’équilibre
assigné par l’artiste. La circulation de l’énergie
contenue dans chacune d’elles est interrompue et il faut
reconsidérer l’emplacement de l’ensemble des
sculptures pour en restituer l’unité. C’est pourquoi
les nombreuses photographies qu’il prend dès sa première
installation sont devenues inestimables pour la compréhension
de sa vision artistique. L’État français reconstitue
partiellement l’atelier en 1962, à l’intérieur des
collections du musée au Palais de Tokyo, mais c’est
l’architecte Renzo Piano qui, en 1997, prend la
responsabilité de reconstituer les quatre ateliers que
l’artiste a occupés à Paris pendant sa vie - comme un
espace muséal, un lieu ouvert au public, mais tout en
respectant la volonté de l’artiste. L’architecte
n’a pas tenté de retrouver l’intimité de l’impasse
Ronsin, mais il a gardé l’idée d’un lieu protégé
et intériorisé, dans lequel le spectateur est isolé de
la rue et de la piazza. Depuis l’entrée, le visiteur
trouve à sa gauche un jardin clos, d’où une partie de
l’atelier est visible à travers une paroi vitrée. Cet
espace vert favorise une transition entre l’espace
public et le passage couvert qui entoure l’atelier.
Dans ce passage on a conçu de grandes baies vitrées qui
permettent la découverte des œuvres. La lumière,
essentielle à la réalisation comme à la perception de
l’œuvre de Brancusi, est ici repensée et reconditionnée
pour évoquer le plus fidèlement celle de l’atelier
d’origine.
SĂFTOIU,
Răzvan - Coeziunea socială şi secvenţa
fatică finală, Petrol
şi Gaze University, Ploieşti, Romania
Secvenţa
finală a unei conversaţii are un pronunţat
caracter fatic determinat de rolul pe care îl deţine
în ansamblul interacţional: prin direcţionarea
spre final şi prin schimbul final de formule
ritualice reciproce, interactanţii reafirmă relaţia
socială pe care au stabilit-o. Fie că este vorba
de o conversaţie instrumentală, o negociere de
afaceri, spre exemplu, sau de o conversaţie integral
fatică, printre obiectivele interacţionale ale
participanţilor putem regăsi stabilirea, menţinerea
şi reafirmarea coeziunii sociale. În această
lucrare, ne propunem să analizăm structura
secvenţei fatice finale pentru a identifica o serie
de trăsături specifice, dar şi pentru a
observa modul în care interactanţii negociază
finalul unei conversaţii.
SĂVOIU,
Gheorghe & Georgiana MÎNDRECI, Multiple
Management Significances in the Market Economy,
University
of Piteşti and Constantin Brâncoveanu University
of Piteşti, Romania
Under
these modern circumstances it seems natural for the
management significances to multiply, to those that have
now become classical, respectively of activity or whole of
human activities, science and art, system, state of mind,
way of thinking, process, person or team, adding new
general significations, such as those of time management,
corporate governance, TQM
or Total Quality Management, etc. or particular ones
resulting from the introspection of some economic, social,
and cultural areas highly dynamic or of more recent
interest, such is the case of Emergency or Disaster
Management, whose purpose is that of anticipating the
emergencies or disasters and of preparing, supporting, and
healing the human society, during the after-disaster
periods, Nonprofit Management or Social Entrepreneurship,
defined as managerial system through which a company is
lead and controlled, Stress
Management, reuniting the techniques that contribute to
the individual’s endowment with prompt and adequate
mechanisms related to the adequate treatment of stress.
Must the new management be renamed or not within the new
e-business that globalizes a new world of economy? Is this
new e-management a modern mixture of e-systems and
e-methods? These could be questions for the next decades
too and the diversity of management significances is not
enough to answer this question. One
can include in the category of the new conceptualizations
the most recent computer science managerial solutions that
exist on the international market, be it either an
extended of internet type, or a prohibitive selective one
of internet type, but without being able to fully define
them as substitutes of the manager, but which gradually insinuate
themselves
in such functions, in more and more companies present on
the market. There is always a conclusion, just as
truth itself, somewhere midway and this is John Muir’s
opinion: “When we try to pick up anything by itself we
find out that it is attached to everything else in the
universe.”
SUPERCEANU, Rodica - Structuri retorice în raportul
administrativ, Politehnica
University, Timişoara, Romania
Lucrarea
prezintă rezultatele unei cercetări empirice
asupra suprastructurilor retorice ale raportului din
administraţia publică românească. Din
numeroasele abordări retorice ale discursului, am
ales ca descriptori ai structurii mişcarea, pasul,
modul şi tehnica retorică, opţiuni
determinate de scopul dual al cercetării: teoretic
şi aplicativ. Rezultatele sunt sintetizate ca formă
canonică a suprastructurilor (în mişcări
şi paşi), diferenţiate pe patru subgenuri:
raportul de activitate instituţional, raportul de
activitate departamental, raportul analitic şi
raportul petiţionar. La nivelul textului global
şi al mişcărilor se identifică şi
modurile retorice, iar la nivelul paşilor, tehnicile
retorice.
STAN, Steluţa - Postmodernul între propria identitate şi
cea a spaţiului public – studiu comparativ între
literatura modernistă şi cea postmodernistă,
Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Dintre
toate crizele pe care postmodernitatea le continuă
sau chiar generează, simptomatică pare a fi criza
de identitate, unul dintre
conţinuturile pe care postmodernismul îl preia din
modernism. Când realul nu mai este ceea ce eram
siguri că este, pe lângă nostalgie apare şi
panică în producerea lui şi a referenţialului,
paralelă panicii producţiei materiale. Este reacţia
fiinţei care nu mai ştie ce este, în care
dintre lumi este şi dacă este; într-o mare de
incertitudini, fiinţa crede că se poate ancora
în ceea ce poate pipăi şi poseda. Teoreticienii
optimişti consideră că termenul şi-a
îmbogăţit sensul, căpătând o conotaţie
pozitivă, de condiţie necesară unui nou început,
moartea ca început, credinţa în repetarea ciclică
a ‘noului’, caracteristică atât modernismului cât
şi postmodernismului, diferenţa fiind că,
în timp ce modernismul timpuriu vede în moarte anarhie
şi apocalipsă, cel de-al doilea preferă să
o considere o condiţie constantă a începutului.
Această provocare adresată căutării
sensului, din a doua jumătate a secolului al XX-lea,
cât şi diverşi factori sociali şi politici,
s-au combinat pentru a crea un sentiment de disperare,
dezamăgire, nelinişte şi teamă. Criza
de identitate, la fel de veche ca şi omul, s-a
acutizat prin intrarea în disoluţie a eului, prin
pierderea sinelui, în momentul în care artistul s-a
descoperit pe sine ca alteritate, când în locul armoniei
a apărut haosul, iar lumea şi-a revelat lipsa de
sens sau, cel puţin, lipsa unui sens accesibil omului.
Dacă
prin pierderea ataşamentului faţă de
vechile valori, artistul devine un altul, autorul
postmodern e martor la propria-i dezagregare. Sindromul
depersonalizării există şi în modernism,
dar la personaj. În postmodernism cel vizat este însuşi
autorul, care nu mai este un creator de lumi, ci el însuşi
o ficţiune, un produs al textului, de-construit de
limbaj. Odată creaţia încheiată, autorul (maurul)
poate să dispară, el fiind exclus din dialogul
dintre text şi noul răsfăţat,
cititorul. Acesta pleacă de la premisa că,
dacă omul modernist era prin excelenţă
tragic, strivit, asemenea personajelor existenţialiste,
de confruntarea cu neantul, vehiculând o mistică a
suferinţei şi o paranoia intelectualistă
centrată pe omniprezenţa (sau omniabsenţa)
sensului, postmodernul poate să-şi fi găsit
cel mai confortabil adăpost chiar în inima neantului.
Atitudinea fundamentală a omului faţă de
lume devine astfel una estetică, pentru că,
eliberat de obsesia semnificaţiilor şi de
tortura căutării adevărurilor absolute,
postmodernul acceptă lumea
ca poveste – ‘the World in the Word’ – o lume
pe care eul său iluzoriu o poate explora în toate
direcţiile, cu voluptate. Omul
postmodern experimentează lumea şi pe sine însuşi
ca pe un organism fragmentar şi haotic, luînd în
serios spaţialitatea profundă a eului şi
conştientizînd existenţa intervalului lăuntric
care face posibilă descentrarea şi dispersarea
subiectului. Sentimentul
disoluţiei, al destrămării este atenuat
prin producerea unei imagini – despre sine sau despre
lume pe care am încercat să o descriem.
ŢUCHEL,
Daniela - Englezoaice în ofensivă: spaţiu
public în ramă de comedie, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Punctul
de plecare al articolului de faţă este o pagină
de roman semnat Iris Murdoch – personalitate în
principal reţinută de critica actuală drept
o prezenţă victoriană într-o post-modernitate
conservatoare. Se
propune o analiză lingvistică a interacţiunii
pragmatice şi a schemelor discursive dintr-un pasaj
în traducerea autoarei articolului, demersul constituindu-se
în demonstraţie argumentată de organizare
interesantă a spaţiului romanesc. Scena de
oarecare notorietate a întâlnirii coacţionarelor
unei reviste feministe se poate decoda ca o variantă
de devenire a femeii în spaţiul public sau,
alternativ, ca o parodiere a ideii filosofului Liiceanu de
libertate
ca preluare în proiect
cu picanterii tipic englezeşti şi cu priceperi
exagerate la modul ilar de gestionare a relaţiilor
umane prinse în reţea. Mai precis, este vorba de un fragment – la rândul lui fragmentat pentru analiză în zece
secvenţe – din romanul The
Flight from the Enchanter
(mai jos, FFTE)
/
Fuga de vrăjitor,
publicat de Murdoch în 1956. Scena supusă interpretării
pragmatic-discursive se poate rezuma astfel: co-acţionarele
revistei Artemis se întîlnesc în şedinţă
pentru a decide soarta publicaţiei lor. Datele de
exterior ale scenei (FFTE, 1979: 185-190), reperele
cognitiv-deictice, sunt consemnate riguros de Murdoch:
momentul zilei (ora zece şi un sfert), locul întrunirii
(hotelul West End), participanţii în ordinea sosirii.
Apare mai întîi Hunter, cel care redactează o dare
de seamă anuală şi anunţă totodată
starea financiară a revistei, de astă dată
fiind pregătit s-o scoată la vînzare; apoi soseşte
Calvin, amator să cumpere; urmează Rosa, a cărei
fotografie e obiect de şantaj pentru Calvin în
această negociere. Toţi manifestă stînjeneală
şi îşi ocupă locul în tăcere în
sala de întruniri. Nu trece mult şi, cu vuiet mare,
grupul de treizeci de cucoane (“ladies”), coacţionarele,
pun stăpînire asupra sălii şi se declară
susţinătoarele fie ale doamnei
Carrington-Morris, fie ale celei de-a doua lidere de
opinie, doamna Wingfield. In stadiul de anonimat feminin
colectiv, romanciera scoate în prim plan cîte un scurt solo de prezenţe reperabile prin accesorii: doamna cu borul mare la pălărie,
doamna cu voal pe cap, doamna cu proteza auditivă,
doamna cu mantilă, doamna căruntă pieptănată
cu breton. Spaţiul din roman – cu ambianţa
corespunzătoare – permite, în pasajul analizat,
configuraţii interesante şi reamenajări
spectaculoase, iar impactul este complex orientat şi
spre participante, şi către cititor. Relaţiile
stabilite între feministe sunt colorate hedonist şi
pecuniar de obiecte-obstacol şi obiecte-instrument în
calea comunicării lor; pe de altă parte, în
plan spiritual, apar satisfacţii şi afilieri
simbolice, chiar dacă sunt consecinţa unor
manipulări stridente. Se constată că nu
fineţea unui caracter sau al unui episod din intrigă
generează hazul, ci situaţia grosieră, de
exagerare.Concluzia va fi că feministele se
contaminează întru afirmarea unei identităţi
publice, pe măsura „sărăcirii” spaţiului
privat de notele personale afirmate la începutul scenei
analizate. Piramida finală de capete consemnează
la modul comic dizolvarea aspectelor divergente sau
incompatibile într-un monolit bine conturat spaţial.
Pe parcursul analizei critice a spaţiului public în
care se oficializează comportamente private, se vor
evidenţia posibilităţile de operare a gîndirii
creatoare cu imaginea şi a limbajului literar cu acte
pragmatice de discurs.
VÂLCU, Angelica - Points de vue sur la didactique de
la traduction professionnelle, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
La
formation des traducteurs professionnels s’impose non
seulement comme champ de formation mais aussi comme champ
de recherche. C’est pourquoi une nouvelle didactique de
la traduction professionnelle a comme but l’acquisition
des compétences qui soient propres autant aux linguistes
(analyse et production textuelles) qu’aux spécialistes
des divers domaines de la sphère publique et privée.
Ces compétences ont été réunies par J. Delisle (1992 :42)
sous le nom de compétence traductionnelle avec cinq compétences
composantes : linguistique, traductionnelle, méthodologique,
disciplinaire et technique. Dans les nouvelles conditions
de la Roumanie, pays européen, il est absolument nécessaire
de décider
de l’opportunité de redéfinir la composition et la
pertinence des programmes actuels d’études
universitaires
à la lumière du Cadre Européen Commun de Référence
pour les Langues : apprendre, enseigner, évaluer (CECRL).
Notre étude a comme point de départ
les programmes analytiques de la discipline «
Traduction » du programme d’études de Mastère «
Discours Spécialisé. Terminologies. Traductions »
(DSTT) et
vise à déterminer et à décomposer les éléments
de la compétence traductionnelle en vue d’en
standardiser l’apprentissage. On
sait bien que la didactique s’attache à une discipline
et à son enseignement en cherchant à faciliter
l’appropriation des connaissances et des compétences.
C’est à partir de cette réalité que
nous allons exposer quelques propositions qui mènent
à l’acquisition de la compétence traductionnelle, du
savoir de métier, du savoir-faire et du savoir être
propres au traducteur
.
VEJA, Virginia - Autour de quelques notions : rumeur,
désinformation, manipulation, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Tout
se passe autour du concept d'information. Conçue comme
l'action d'une ou plusieurs personnes qui font savoir
quelque chose, qui renseignent sur quelqu’un, sur
quelque chose (TLFI), l'information semble être à
l'origine de l'explication qu'on puisse donner à ces
trois termes, voisins, mais autonomes par leurs traits
d'identification. L'auteur de ces lignes voudrait pouvoir
expliquer ce qui unit, mais aussi ce qui sépare et
identifie rumeur, désinformation et manipulation,
notions centrées autour du concept d'information. La
manipulation a un sens très large, conceptualisé dans la
théorie de l'argumentation et de la séduction, elle peut
être individuelle ou collective, manoeuvre linguistique
qui veut passer inaperçue mais qui, en fonction de
certains repères, peut être facilement identifiable.
Manipuler quelqu'un, c'est avant tout l’amener où l'on
veut, lui faire faire, faire dire ou faire croire des
choses qui jusqu'alors lui étaient étrangères sans même
qu'il s'en aperçoive. Du point de vue linguistique, la
manipulation est un acte de parole complexe, proche de
l'argumentation mais puisant ses ressources dans le
sophisme. La rumeur, qui a le plus souvent comme premier
sens celui de bruit, est retenue ici pour avoir des
attaches à l'idée de “nouvelle” (donc information)
sans certitude qui se répand de la bouche à l'oreille,
“bruit qui court” et se nourrit des moyens de
communication très divers. La notion de désinformation
semble être, de par sa construction même, “dé-” (préfixe
privatif) et “information”, le plus liée à l'idée
de déficit d'information ; en réalité, la désinformation
se rapporte plutôt qu'à l'information incomplète, à sa
véracité et à son intentionnalité. Il y a une certaine
progression dans la manifestation de ces trois notions -
termes : d'abord rumeur et désinformation, ensuite
manipulation, et ceci, de prédilection dans le langage de
presse, dans les discours politiques et dans la publicité.
On se pose le problème si, de point de vue linguistique,
ces actes de parole sont pertinents, autrement dit si, au
niveau des repères proprement verbaux, il y a possibilité
d'identification. C'est ce qu'on se propose d'élucider.
EN CONSTRUCTION
Marius
VELICĂ,
Public
versus Private: Indicators of ad hominem Fallacies, Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Anca
GÂŢĂ,
Distinctions
conceptuelles: sphère publique, espace public,
Dunărea
de Jos University, Galaţi,
Romania
Lăcrămioara
BĂLUŢESCU, Dezvoltarea gândirii critice
şi competenţelor argumentative în discursul
public la elevii de liceu, “Gheorghe
Asachi” College, Galaţi, Romania
Doina
BEJAN, Istoria
mentalităţilor reflectată în istoria cuvântului
"patrie",
Dunărea
de Jos University, Galaţi, Romania
Matei
DAMIAN, Discursul politic - un dans al jargonului,
“Dunărea
de Jos” University, Galaţi, Romania
|
|