RÉSUMÉS DES COMMUNICATIONS

ALAMAN, Eugenia - Le concept d’espace public hier et aujourd’hui – maintien de l’harmonie sociale? Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Dans l’agora grecque la force du langage au sein du dialogue ou lexis relève non seulement des tensions sociales mais, par la force de la répétition et des clichés rhétoriques de l’autorité des élites, peut aussi résoudre ces tensions sociales. En échange, le particulier est ce qu’on ne peut pas partager. Aujourd’hui, la construction de l’espace public est perçue comme une tribune de la démagogie politique et, le particulier y est souvent présent. Est-il  différent de l’époque de l’antiquité grecque ? Le concept d’espace public ou celui de lieux publics, a-t-il évolué ? Les Grecs posaient les fondements du principe de la publicité des lois, qui devaient convaincre les citoyens de la nécessité d’apprendre et de respecter ces lois. Aujourd’hui, la publicité est le reflet complexe et sophistiqué d’une autre société. Il est vrai qu’elle requiert une relecture mais dans les mêmes termes de la domination sociale, politique ou économique. 

ANDREI, Carmen - Ressorts argumentatifs dans le discours publicitaire, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

L’affirmation que le discours publicitaire est devenu terroriste a la valeur d’un truisme. La publicité est le miroir  fidèle et grossissant de notre époque, des réalités contemporaines que nous vivons tous les jours. A part son propre champ lexical et sémantique, son inventivité et son lyrisme de plus en plus attrayants, il échafaude son propre système argumentatif dans le but, déclaré ou non, d’obtenir l’assentiment de son public-cible, de le convaincre, voire de le persuader à acheter. L’idée que nous étayons est que le discours publicitaire est une manière de résoudre les effets négatifs d’un raisonnement argumentatif aguichant, et souvent paradoxal. En mariant l’utilité à l’imaginaire, la publicité permet à chacun de s’offrir la réalité de ses fantasmes par le biais d’une stratégie argumentative efficace. La communication médiatique produit ce phénomène « d’aquarium ». Le bien dit léger et doucereux fait du langage un instrument-somnifère et anesthésiant qui facilite l’administration de l’image pour secouer la conscience. C’est à travers le discours publicitaire que l’on peut repérer de la façon la plus nette comment la publicité procède du discours fétichiste. Tout discours publicitaire qui, par l’intermédiaire d’une argumentation pertinente réussit à rendre fétiche le produit à vendre tente de conformer les mots aux objets. Les slogans ne font qu’actualiser leur usage et leur existence en soi. Le caractère ludique et / ou fantastique de certaines publicités va à l’encontre de leur « objectivité », mais accroît leur agrément et leur puissance d’évocation. Il convient de remarquer également que le discours publicitaire se fonde souvent sur l’acte d’inférence, qu’il utilise astucieusement les arguments d’autorité et de notoriété, comme arguments de prédilection, que les connecteurs argumentatifs jouent eux aussi un rôle important dans la production et la réception du message. 

ANTOFI, Simona - Intelectualul român între discursul public de (auto)legitimare şi scriitura intimă de tip jurnal: cazul Titu Maiorescu, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Încrezători în faptul că progresul unei naţiuni este apanajul elitelor, intelectualii de la Junimea se angajează ferm pe calea diriguirii societăţii române către civilizare şi occidentalizare. Faptul este de natură să determine schimbări radicale atât la nivelul discursurilor publice – de (auto)legitimare a mişcării junimiste – cât şi în ceea ce priveşte forjarea unei imagini oficiale de ansamblu – ca grup intelectual – sau individuale – cazul Titu Maiorescu – de tehnocraţi. Mai mult, discursurile politice dovedesc faptul că intelectualii – principalii producători şi garanţi ai culturii –  devin actorii specializaţi ai unui joc elitist practicat raţional, în scopul modernizării statului naţional. Acelaşi Maiorescu face din sine, în paginile jurnalului său, un instrument eficace, perfect capabil de a-i realiza destinul. Însă năzuinţa de autoformare este contrabalansată, la nivelul discursului intim, de umanitatea altfel perfect reprimată în favoarea imaginii publice.

BĂLINIŞTEANU, Cătălina - Private and Public Spaces in Heinrich Mann’s "In the Land of Cockaigne", University of Bacău, Romania

The purpose of this paper is to show the way in which a person/character constructs his/her identity by interacting with other people within certain private and public spaces. The analysis of spaces in the novel In the Land of Cockaigne shows the female characters in a process of becoming by folding and unfolding or by taking up different roles as a response to the spaces they inhabit. The paper deals with concepts such as: house, theater, parlour, cultural space, cultural paradigm, in an attempt to trace the signification of different spaces and the way they are described by a writer at the fin de siécle. The novel foregrounds the binary oppositions such as surface vs. inner representation, imprisoned vs. free women, possessor of objects and beings vs. possessed objects and beings. As for the cultural paradigm, the paper sends to the presence and absence of money (as signs of stability, respectability and wealth), to the private space as imprisonment and to women seen as hunters and hunted human beings, all these revealing the mentality of the age. Modernism strongly questioned the cultural identity both of a generation but also of an individual. The theme of decadence is always present with the novels of H. Mann from the beginning of the 20^th century, placing sexuality and women at the center of his earlier works. The writer dared to mock the hypocrisy of the society by offering portraits of femme fatale closely associated with the spaces he depicts.

BONESCU, Mihaela - Convivialité et espace public, Bourgogne University, LIMSIC (EA CIMEOS), Dijon, France

La convivialité est devenue aujourd’hui un des mots que tout le monde emploie, dans les circonstances les plus diverses de la vie quotidienne, pour qualifier une multitude de faits. On peut participer à un repas convivial, on peut faire la connaissance d’une personne qui à l’air convivial, on peut bien sûr se retrouver dans une salle d’attente conviviale, s’acheter une voiture conviviale, entretenir des relations conviviales avec les autres où tout simplement vivre dans une ambiance conviviale. Quand on prononce le mot convivialité, on pense instinctivement aux plaisirs de la table et aux relations interpersonnelles. Cependant, on applique l’étiquette de “convivial ” aux objets qui nous entourent aussi bien qu’à l’espace. Comment définir alors ses frontières et comment considérer un concept tellement flou et donc facile d’usage ?  Entre l’univers de la table, la scène sociale, le monde de l’entreprise, du marketing et de la publicité, sans oublier le secteur informatique et ses capillarités dans le domaine de la haute technologie, le convivial déploie ses multiples capacités de modulation et d’activation. L’explosion de l’usage des mots « convivial » et « convivialité » au cours des derniers quarante ans, dans des espaces sémantiques appartenant à de nombreux univers de la vie quotidienne aussi bien que de la vie sociale dans les sociétés post et hypermodernes, nous permet aujourd’hui d’interroger un concept qui s’est rapidement imposé dans le vocabulaire de tout un chacun. Ce processus de glissement de sens et de contamination métonymique est particulièrement intéressant à étudier dans le champ des SIC puisqu’il est révélateur des extensions figuratives possibles de certaines valeurs d’époque et de leur injection dans l’espace public.

BONTA, Elena  and MD FIROZ - From Private to Public and Back to the First, University of Bacău, Romania; Manipal University, Dubai Campus, India

Starting from the idea that in everyday life people are engaged in different social practices which are endowed with meanings because the members of a community make a sense of them, the paper deals with one such social/semiotic practice that has got a ritualized character: the wedding. Goffman`s dramaturgical conception regarding the interaction between individuals  represents the core of the paper. Studied from this perspective, the wedding ritual can be analysed in terms of setting, actors/participants, roles, script and props. On the private and social stage of life, individuals become actors who perform roles in front of a public (family and community) able to evaluate the social information conveyed by them and to confirm their images. Through their roles, individuals/actors build their own identities. Through their action/performance, legitimization form the part of society is attained. Thus the wedding, as a social ritualized practice, gets a sense beyond itself. It is not only performance, but also a sort of action, as it gets a social value. At the same time, it has a symbolic role and places the social actors in community through their social and cultural behaviour. During this practice/ritual, the actors know, adopt and observe a certain behavioural code, as well as behaviours imposed by social and cultural norms. The theoretical points of our paper are supported by an analysis of such a practice/ritual, seen from a contrastive approach. It takes in view the wedding ritual in two different cultures: the Romanian and the Indian one, in an attempt of identifying  possible similarities within a diversity of differences.

BONTA, Raluca - Cooperation and Conflict in the Public Sphere: Two Instances of Negotiation, University of Bacău, Romania

Negotiation is considered to be a type of human interaction that generates a conflictual relationship between the participants who, at the same time, share some common interests and try to adapt their claims in order to reach a mutually acceptable compromise. Starting from the definition of this process, from its basic classification into conflictual negotiation (based on rivalry and competition) and cooperative negotiation (based on collaboration and mutual understanding) and from the strategies and tactics characteristic for each of these two types of negotiation, we suggested an analysis of two different tactics of. The title of the paper refers first of all to the two types of negotiation, and also to two materializations of these types: the bribery tactic (that belongs to the conflictual negotiation) and the nibbling tactic (that is an example of cooperative negotiation). In order to understand the two instances of negotiation we chose to describe first in parallel some stylistic, pragmatic and argumentative markers that may generally appear in a conflictual tactic and in a cooperative one and then to analyze an example for each of them.

BROADY, Elspeth - Power, roles and identities in language learning, University of Brighton, UK

There has been increasing reflection in the published literature on how language gets used in the process of language learning, not just from the traditional cognitive view (e.g. Krashen, 1981, 1985; Long, 1983, 1996; Swain, 1985; Schmidt, 1990) of trying to characterise useful ‘input’ for SLA and chart its effects on ‘output’ but from a point of view informed by pragmatics, using tools from the study of politeness (Brown and Levinson, 1987) and conversational analysis (e.g. Sacks, 1992), and also from a wider view informed by geo-political considerations. This talk will chart key features of these developments through some recently published articles in the field of language learning (e.g. Kramsch, 2005; Seargeant, 2005; van Els, 2005; Dalton-Puffer and Nikula, 2006; Hosoda, 2006; Huth and Taleghani-Nikazm; 2006; Naughton, 2006 and Richards, 2006)  and will show how issues to do with the political context of language learning, the learner’s social self, perceived power relationships in language learning interactions and notions of learner identity are now starting to play a significant role in our understanding of second language acquisition.  

CÂRLAN, Alexandru - Former communists condemning communism: ethos, legitimacy and ad hominem argumentation, SNSPA – National School of Political Studies and Public Administration, Bucharest, Romania

How sincere and credible is the act of condemning the Romanian communist political system when it is done by a political elite dominated by former members of the Communist Party? – this was one of the recurrent questions, coming in various forms in the Romanian press, following the speech that President Traian Basescu  held in the Parliament, on 18^th December 2006. Behind this question seems to lay an ad hominem argument: a significant part of Romanian politicians condemn communism, but they are former members of the Communist Party, so they cannot be sincere in their act – and from this point, the argument develops in various directions.  Ad hominem argumentation, a refuting strategy frequently encountered in the media, is quite controversial in contemporary theories of argumentation: in its standard interpretation, this type of argument is considered a fallacy, either in handbooks of logic and critical thinking, or in highly elaborated theories (such as the pragma-dialectic approach to argumentation). On the other hand, there are authors who try to defend the use of this type of argumentation: in the 50s, Henry W. Johnstone Jr. claimed not only that ad hominem argumentation is not fallacious, but that it is the only valid argument in philosophy; in contemporary debates, Douglas Walton considers this type of argument as not being fallacious in its every occurrence: it can be just a weak argument (as opposed to a strong one), or an insufficiently supported argument, or even a cogent argument. Much of the debate around the ad hominem argument, when the problem of its acceptability is concerned, focuses on terminology and identification of its historical roots; researchers are interested in distinguishing between its various forms, and in evaluating each form thus resulted. Yet, few studies are concerned with analysing really controversial cases, which might exemplify legitimate use of ad hominem argumentation. By analysing the debates in the Romanian press on the subject of the famous report of the Tismăneanu Commission, I will try to highlight some interesting cases of ad hominem argumentation. Starting from this analyses, I will try to prove that the perceived “weight” of this argument rests on the  concept of ethos, in ancient Greek rhetoric, and in contemporary terms can best be understood as a strategy for contesting the legitimacy of the speaker or of the position defended, and not necessarily as a violation of the rules of critical discussion (as in the pragma-dialectical approach to argumentation). Ultimately, the insight of classic logic, according to which ad hominem arguments are fallacies of relevance, can be used in defending  this argument: the concept of relevance (as opposed to validity, for instance) implies degrees (more or less relevant). Hence, the question of the acceptability of ad hominem argumentation would be confined to an identification of cases and ways in which remarks about the person defending a position would be relevant for the discussion in which the argument occurs. Yet, there are difficulties in evaluating ad hominem arguments in this manner, because this type of argument is frequently used in an enthymematic form, in which the very conclusion of the argument is not stated.

CÂRLAN, Paula - Sfera publică electronică şi discuţia critică: cazul dezbaterii asupra prezenţei simbolurilor religioase în şcoli, University of Bucharest, Romania

Tema lucrării vizează dezbaterea actuală privind posibilităţile pe care le oferă internetul pentru îmbunătăţirea practicii democratice, prin creşterea participării cetăţenilor la dezbaterea publică. Dezvoltarea internetului a dus la apariţia unui număr mare de grupuri de discuţii tematice, multe dintre acestea nefiind limitate la un spaţiu geografic anume. În ce măsură însă, prin facilităţile pe care le oferă, utilizarea internetului extinde sfera publică, sau cu alte cuvinte, cum poate internetul să funcţioneze ca o sferă publică alternativă? Studii recente investighează modul în care internetul contribuie la deliberare şi la dezbaterea politică, accentuând valoarea normativă a unei democraţii mai puternice şi cu un caracter deliberativ mai pronunţat. Îmi propun în această lucrare ca, printr-o analiză a argumentării intr-o dezbatere online, să confirm şi să nuanţez concluziile acestor cercetări privind potenţialul pe care îl oferă noile tehnologii în susţinerea acestui model de democraţie şi să aduc dovezi empirice suplimentare asupra modului cum influenţează internetul calitatea dezbaterii. Una dintre componentele esenţiale ale sferei publice, aşa cum a fost aceasta conceptualizată de Habermas, este existenţa unei dezbateri critice raţionale, în urma căreia este stabilit acordul raţional. Din această perspectivă, este interesant de observat în ce măsură standardele ideale ale dezbaterii raţionale pot fi aplicate şi regăsite într-o interacţiune argumentativă online, pentru a înţelege potenţialul internetului de a extinde dezbaterea critică raţională, ca o condiţie pentru participarea democratică. Subiectul de analiză va fi dezbaterea, pe un forum de discuţii online, asupra prezenţei simbolurilor religioase in şcolile publice. Această temă a generat la sfârşitul anului trecut discuţii aprinse în toate mediile de dezbatere publică, antrenând mulţi participanţi de diverse categorii şi căpătând pe alocuri note extrem de stridente. Fiind vorba despre o dezbatere cu implicaţii importante în plan social, este extrem de relevantă modalitatea prin care se ajunge la un acord, acord urmat de o serie de decizii cu consecinţe practice. Utilizând cadrul teoretic oferit de abordarea pragma-dialectică, voi analiza din punct de vedere argumentativ dezbaterea asupra prezenţei simbolurilor religioase in şcolile publice, desfăşurată pe forumul romania_eu_list în luna noiembrie, urmărind modul în care intervenţiile  participanţilor sunt direcţionate către soluţionarea dezacordului. Va fi interesant de urmărit care dintre cele două obiective – cel dialectic, de rezolvare a disputei şi cel retoric, de câştigare a audienţei – precumpăneşte în dezbatere, dar şi cum gestionează  (manevrează strategic in termenii pragma-dialecticii) participanţii tensiunea dintre cele două scopuri. Pornind de la aceasta analiză, voi încerca să evidenţiez modul în care particularităţile mediului de comunicare favorizează sau dimpotrivă, împiedică procesul deliberativ prin discuţie critică raţională şi astfel să extrag câteva concluzii utile în privinţa posibilităţilor internetului de a asigura acordul raţional şi a potenţialului pe care îl oferă internetul de a încuraja participarea democratică prin extinderea sferei publice.

CEHAN, Anca - Private and Public in Classroom Discourse, Alexandru Ioan Cuza University, Iaşi, Romania

The paper looks first at the foreign language classroom and its bipolarity - public and private -, which influences the cognitive constructs and behaviours of teachers and students alike. What characterises this special context is the duplicitous behaviour the sudents need to adopt in order to learn a foreign language and understand a foreign culture: while aware of the limitations of the classroom setting, they need to provisionally abandon their habitual way of thinking and judgement, and assume a different logic or impersonate different characters, by adopting a ‘willing suspension of disbelief’, which can create moments of crisis between their public and private behaviour. When the students master the new code well enough, the language classroom acquires fiction characteristics: the real world is left behind, the new language takes the students to new places, they assume new identities, and gradually they come to enjoy this fiction. Their disbelief is left aside and the students accept a new premise as being real for the duration of some activities. In this process, they may need to sacrifice occasionally logic and believability for the sake of assuming a new linguistic identity. Moreover, as users of another code, language learners have to creatively formulate constructs and hypotheses about the regularities of the new language in an attempt to make them understandable, and to some extent, predictable. They engage in a continuous revision, broadening, refinement of their system of meaning as they meet virtual situations and people that conform, challenge or invaliadate their assumptions. In this process, their personal theories are constantly adjusted. The experience of experiencing a foreign language helps them become better spakers of the foreign language. The way this ‘willing suspension of disbelief’ insinuates in all the classroom language metafunctions is then illustrated for the three discourse metafunctions as described by Halliday’s systemic functional model.

COHEN VIDA, Marion -Variations socioculturelles dans les lettres de motivation françaises et roumaines, Politehnica University, Timişoara, Romania

Beaucoup de genres professionnels, spécialement le genre scientifique, sont tellement conventionnels qu’ils présentent rarement des particularités culturelles. Par contre le genre d’affaire est influencé par des facteurs socioculturels dominants. Dans cette catégorie on peut inclure une vaste littérature de promotion concrétisée dans les lettres de motivation, les lettres d’offre, la publicité dans toutes ses formes, les brochures de présentation des firmes, les dépliants. La lettre de motivation, également appelée lettre d'accompagnement, est un document à joindre impérativement à un curriculum vitæ. C'est le premier contact d'un candidat avec un recruteur. Dans cet article on se propose d’analyser la lettre de motivation en français et en roumain, d’établir ses fonctions communicatives, sa structure pour aboutir finalement aux différences dues aux variations culturelles. La lettre de motivation est généralement rédigée comme réponse à une annonce, mais il peut arriver qu’elle soit rédigée à l’intention d’un possible embaucheur. Son contenu diffère selon que l'on répond à une annonce ou que l'on effectue une candidature spontanée. Dans le premier cas, la reprise point par point des demandes de l'annonce s'impose. Dans le second cas, les postes étant inconnus, on insistera davantage sur l'adhésion aux valeurs de l'entreprise, la connaissance de son marché et l'on se montrera ouvert aux postes proposés. La principale fonction de ce type de lettre est de convaincre, l’auteur voulant obtenir une réponse favorable, c’est-à-dire l’invitation à un entretien, de la part du destinataire. Une telle lettre doit « faire » quatre choses : attirer l’attention du destinataire ; décrire les qualifications de l’émetteur et référer à des informations supplémentaires que le destinataire peut trouver dans le Curriculum Vitae ; apporter des preuves en faveur des compétences de l’émetteur, en faisant référence à ses spécialisations et ses emplois antérieurs;  demander qu’un entretien soit fixé aussi vite que possible. En ce qui concerne la structure de ce type de lettre nous avons analysé des lettres françaises, car nous considérons qu’une longue tradition dans le domaine nous permet d’y trouver la structure typique. Ayant à la base cette présentation, nous avons pu établir les différences culturelles entre les lettres de motivation françaises et roumaines.  Si l’auto-appréciation est la stratégie la plus importante utilisée dans ce type de lettre, on doit préciser le fait que cette stratégie est très peu ou mal utilisée dans les lettres roumaines. Au lieu d’auto-appréciation, on peut parler d’auto-glorification ou auto- dépréciation. Parmi les causes principales de cette situation on doit mentionner le fait que ce type de correspondance n’a pas été utilisé en Roumanie pendant un demi-siècle à-peu-près, la situation socio-économique de la Roumanie prédispose les candidats à l’auto-dépréciation et les caractéristiques des candidats roumains qui sont plus « lyriques » que rationnels. Ces différences pourraient être diminuées, mais elles continueront d’exister à causes des caractéristiques du peuple roumain, de la langue et du pays.

COLBU, Ştefan - Freudo-marxismul şi religia, University of Bucharest, Romania

Atitudinea faţă de comunism este preponderent negativă în Europa Centrală şi de Est, însă nu acelaşi lucru se întâmplă şi cu ţările din Vestul continentului, unde orientarea politică de stânga a fost aproape întotdeauna o modă. Acest fapt este explicabil prin diferenţele de experienţă dintre fostul bloc comunist – care a trăit punerea în practică a marxism(-leninism)ului, a cărui memorie este încă foarte vie – şi Occident – care s-a lăsat sedus de scrierile lui Marx, însă nu a cunoscut socialismul aplicat. Ca urmare a acestei diferenţe de percepţie, putem observa o altă diferenţă între cele două zone, şi anume sub aspectul influenţei religiei în viaţa indivizilor. În acest sens ni se par paradigmatice două ţări: Franţa, ca stat laic, în care activităţile statului şi cele ale Bisericii sunt paralele, fără a avea puncte de intersecţie, şi România, ca stat secular, în care observăm nu doar faptul că peste 85% dintre cetăţeni se declară ortodocşi, ci chiar că statul sprijină activităţile cultelor recunoscute. Dacă marxismul a fost atât de seducător din cauza parfumului de ştiinţificitate pe care îl avea în explicarea fenomenelor şi schimbărilor social-istorice, el a dobândit o legitimitate sporită prin aportul psihologiei şi psihanalizei, devenind ceea ce se numeşte freudo-marxism. Având în vedere acest cadru, lucrarea de faţă propune o incursiune în operele unora dintre scriitorii freudo-marxişti, pentru a prezenta atitudinea lor faţă de religie, precum şi modelele alternative propuse de aceştia. Plecând de la premisa că dezbaterile publice iniţiate de freudo-marxism au dus la legitimarea materialismului dialectic şi istoric şi la sprijinul de care se bucură „stânga” în Occident, lucrarea de faţă analizează unele din operele lui Sigmund Freud, Karl Marx, Wilhelm Reich, Erich Fromm şi Herbert Marcuse, pentru a desoperi modul în care este prezentată religia de către aceşti autori. Faptul că socialismul (social democraţia/stânga politică) a primit aderenţi în urma lansării publice a ideilor marxiste îmbrăcate în haina psihanalizei – care le justifica şi le legitima o dată în plus prin apelul la studiile din domeniul psihicului uman – ne-a făcut să considerăm că există o legătură între sprijinul/simpatia faţă de (freudo-)marxism şi absenţa acestuia/acesteia în ceea ce priveşte Biserica. Lucrarea noastră încearcă, aşadar, să ilustreze aspectele sub care este prezentată religia în scrierile autorilor amintiţi, deducând din atitudinea negativă a acestora şi pe cea a simpatizanţilor marxişti. Abordarea noastră este una teoretică, bazată pe analiza tematică a textelor autorilor menţionaţi, concluziile lucrării – sprijinul redus al Bisericii din partea simpatizanţilor marxişti – fiind deduse tot din premise teoretice.

COLIPCĂ, Gabriela - Consolation, Persuasion and Signifyin(g) Practices in Laclos’s «Les Liaisons dangereuses», Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Laclos seems to have chosen to rely upon the narrative pattern of the polyphonic epistolary novel because, in his opinion, it could most appropriately help him attain his goal of using the novel as an instrument of analysis of different layers of reality. As he is interested in studying the power relations in his contemporary society, Les Liaisons dangereuses emphasises the opposition between the utterly moral bourgeois and the libertine aristocrat, willing to prove herself/ himself free of any kind of constraint and driven in action by her/ his instincts and sensuality. Having adopted the new aesthetics of inner verisimilitude, Laclos combines his realistic investigation of social levels with the subtle analysis of his characters’ psychological development as, in the writing process, each letter-writer creates herself/ himself.  Consequently, the paper will develop along two distinct lines, both enclosed in the key-concept of ‘consolation’. On the one hand, I will study the way the libertines, Madame de Merteuil and the Viscount of Valmont, subtly manage to connect in their private letters the underlying connotations of language and to adjust their persuasion strategies so as to set into play the mistaking of meaning (‘consolation’: 1. alleviation of moral suffering; 2. alleviation of sexual “suffering” defining the libertine’s stance against society). I will try to show that they construct their argumentative system in the Signifyin(g) mode to assert their difference and to attack the stability, respectability, superstition-based morality of the newly rising bourgeoisie, as particularly represented in the novel by Madame de Tourvel. On the other hand, the “double entendre” and the contradictory meanings of the libertine discourse further allow for the study of affects and their linguistic representations in the letters. Taking as a starting point the theoretical background provided by André Green and Isabel Armstrong, I will consider the main characters’ search for ‘consolation’ and its underlying psychological mechanisms (with a stress on negative hallucination) as well as the traumatic effects of Madame de Tourvel’s victimization by the libertine Valmont.

CORDONEANU, Ion -Valori democratice şi susţinerea lor publică în rândul intelectualilor, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Elitele au rolul lor de neînlocuit într-o societate democratică. Distrugerea lor sau lipsa lor de reacţie a dus la dezastre din care cu greu s-a putut ieşi, pentru a se încerca de 17 ani re-construcţia unei societăţi democratice, bazată pe libertatea individuală, de expresie, iniţiativă şi circulaţie. Rolul lor, într-o societate în curs de democratizare este acela de a promova o atitudine raţională. În lumea politică românească, intelectualul, atunci când nu are vreun interes sau nu aparţine vreunui „grup de interese”, sau atunci când nu-şi anexează gândirea vreunei ideologii, ar trebui să joace rolul excepţional de păzitor al raţiunii echilibrate şi echidistante, întotdeauna critică, indiferent dacă ceea ce vizează sau îmbrăţişează se află la dreapta sau la stânga. Cu alte cuvinte, un intelectual nu-şi permite excesul, atunci când uzează public de raţiunea sa pentru a se face auzit în sfera publică. La noi, deocamdată se perpetuează moda apelurilor cu character de insurecţie ideologică, uitând sau ignorând că o semnătură pe un text, în afară de faptul că exprimă atitudinea personală a unui intelectual între atâţia alţii, nu înseamnă mare lucru în ordinea decizională, atunci când nu există o dezbatere. În afara unei dezbateri publice şi a unei deliberări raţionale, a semna pe o listă poate fi confundat foarte uşor cu înclinaţia multor intelectuali de a-şi căuta stăpân – adică de a pune în paranteză tocmai ceea ce defineşte pe intelectual ca intelectual – autonomia gândirii critice. Se poate reformula, cu această ocazie, întrebarea – aproape obsesivă de mai bine de un secol, asupra rolului intelectualilor într-o societate democratică. Acest rol nu se poate limita la „proteste politice” – le putem numi şi civice, şi, cu atât mai mult, deci, nu se poate tansforma în susţinerea fără rezerve a unui lider politic. De cealaltă parte, însă, a gândi fără rezerve o doctrină naţională şi tocmai din interiorul unui regiment politic cum este un partid cu excese în această direcţie, iarăşi, mi se pare discutabil. Rolul intelectualului l-a definit încă Jurgen Habermas, unul dintre cei mai proeminenţi gânditori ai secolului XX. Filosoful german remarcă în primul rând necesitatea ca intelectualul să fie conştient de failibilitatea sa, să promoveze argumente cât mai bune şi informaţii obiective. Sarcina sa este de a îmbunătăţi nivelul discursiv al controverselor publice şi, ceea ce este cel mai important, nu trebuie să confunde „influenţa” cu „puterea”. Dacă cei care se auto-intitulează astăzi intelectuali corespund exigenţelor autorului „Sferei publice”, rămâne de văzut. Oricum, avem suficiente indicii să bănuim că multe dintre vocile existente azi pe scena publică românească ignoră aceste repere şi eşuează de cele mai multe ori în raport cu ele.

CRIHANĂ, Alina - Ficţiuni autolegitimatoare în discursul ideologic comunist. Dimensiunea simbolică şi mitică a ”noii religii”, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Întemeiat pe interpretarea marxismului de către Lenin, comunismul lenino-stalinist accentuează dimensiunea mitică a acestuia, sprijinindu-se, din punctul de vedere al receptării,  pe tradiţia milenaristă rusă, şi din perspectivă ideologică, pe concepţia leninistă a partidului. Regăsim în marea religie de la Răsărit, ca şi în miturile comunismului românesc calchiate după modelul sovietic, elementele „derivei patologice” ale imaginarului politic studiate de J.-J. Wunenburger. Cele două structuri tematice majore ale eschatologiei staliniene sunt „Revoluţia” şi „Regatul dreptăţii”, a cărui sosire inevitabilă este „scrisă”, conform doctrinei, în legile istorice considerate transcendente. Într-un atare scenariu, manipularea afectivă, întemeiată, între altele, pe reconcilierea aspiraţiilor milenariste tradiţionale cu credinţa în necesitatea istorică, a unei colectivităţi marcate de o criză profundă joacă un rol esenţial. Dincolo de „teroarea” istoriei reale, stalinismul construieşte „un soi de meta-istorie în interiorul căreia un pol imaginar orientează « marşul popoarelor către un viitor din ce în ce mai radios »”. Sensul stalinist al sintagmei „sfârşitul istoriei” este rezultatul unui proces de „hipertrofie” a simbolicului, de „suprainterpretare”, în termenii lui J.-J. Wunenburger, a simbolismului mitic eschatologic.  Ia naştere o „idolatrie” a unei istorii mitizate în sensul proiectării societăţii perfecte într-un viitor mitic: în spatele „derivei idolatrice”, discursul ideologic autorizează toate justificările şi toate falsificările. Pe de o parte, scopul „sublim” scuză toate „sacrificiile” prezentului, pe de altă parte, o asemenea „idolatrie” permite o permanentă remaniere a istoriei reale. 

CROITORU, Elena -The Translator's "land" from private to public, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

The paper deals with the translator’s most difficult task of mediating between SLC and TLC, from his/her special private reading of the ST and from what happens in the so called ‘black box’ of his/ her mind, to his/ her making good final choices so that the public product of the translating process (TT) may be considered a successful one. The essential idea is that one of the most important aspects of the ‘public’ dimension of the translation product refers to preserving the cultural identity of the SLT on the one hand, and to the ‘adequate correspondence’ with the semantic fields specific to the target linguistic and cultural context, on the other. The translator’s final choices will also be made according to the ‘stylistic matrix’ of the target collective subconscious. The discourse created by the translator and read by the (public) receptors will be based on the language semantic hierarchy (in a text characterized by the reverse order, i.e. meaning, significance, designation), on the one hand, and on the translator’s competence at each and every level, among which the idiomatic competence and the expressive competence (the latter being Chomsky’s performance), on the other. Furthermore, raising awareness and vagueness will render intelligible the linguistic choices expressed in the message.  Last, but not least, the ‘publicity’ of the product of translation points to the European integration, i.e. to the demands of the European market.

DELAMBRE, Raymond - Fuzzy Libraries…, Sorbonne University, Paris, France

La proposition consiste à étudier les bibliothèques au prisme de la sémiologie – qui a certes partie liée aux signes mais aussi à la pathologie. La bibliothèque subit des redéploiements symboliques et métaphoriques. Alors qu’il est habituel de la considérer comme conservant des media, des supports d’information, ne devient-elle pas, elle-même - en elle-même - un « medium » ? N’est-elle pas grosse d’un message, de messages, d’une sémantique, voire d’une idéologie. La formule que nous forgeons est la suivante: «the Library is the Message». La question de la légitimité de la bibliothèque, à l’âge du numérique pour reprendre l’expression désormais convenue, se pose. La markétisation de l’espace public, partant, des bibliothèques, participe de la porosité entre sphères publiques et privées, où les valeurs (symboliques) s’échangent. Au demeurant, il y a probablement un Paradoxe à constater que la bibliothèque, parangon d’institution publique, devienne l’objet d’enjeux managériaux. L’argumentation « favorable » aux bibliothèques s’inscrit plus généralement dans la « communication culturelle »,  qui n’est pas sans effet pervers. Un discours performatif se construit, destiné à agir sur la société. La « nouvelle » bibliothèque – requalifiée abruptement de «mediathèque » - était effectivement censée « démocratiser » la culture. Or, certaines voies se font (enfin) entendre pour constater l’échec patent de cette « démocratisation ». Ne pourrait-on pas utiliser les enseignements de la fuzzy logic pour appréhender l’ambiguïté sémantique de la bibliothèque ? A moins que cette fuzzy logic ne soit une nouvelle idéologie… En tout cas, la bibliothèque est soumise à des turbulences sémantiques. Différents prismes d’analyse sont proposés : celui de la performance architecturale – sachant que l’architecture (notamment) des bibliothèques se mondialise -. Nous proposerons un parcours architectural et l’objectivation de quelques discours relatifs aux bâtiments de bibliothèque. Tant des projets que des réalisations seront traités. On abordera aussi la bibliothèque « virtuelle »  – le thème de l’obsolescence des murs de bibliothèque est objectivé – , le mythe de l’acteur – un continuum existe entre la prétendue interactivité de l’écran et le mythe de l’acteur -. De même que le citoyen est présenté désormais comme un acteur, le lecteur deviendrait davantage acteur… Dans le cadre d’une bibliothèque marquée par l’incertitude ontologique subsumée par une société à l’identité indifférenciée. De fait, l’ouverture marketing de la  bibliothèque retentit sur sa définition, tant il est vrai que la notion de limite – pour ne pas dire « frontière » - témoigne d’une exceptionnelle présence dans  l’expérience cognitive humaine. L’existence d’une institution se fonde effectivement et  habituellement sur des relations d’inclusion et d’exclusion. A l’heure des « mediathèques attrape-tout » que serait la « non-bibliothèque » ? En contrepoint, nous étudierions un projet concret de bibliothèque en Chine : à la fois pour (dé)montrer que des universaux irriguent la matière, en rapport avec le thème de la « mondialisation », mais aussi pour donner à voir qu’une autre esthétique de la bibliothèque (réussie) est possible. Il s’agira encore, à travers l’analyse des esquisses et plans eux-mêmes, d’analyser la sémantique propre qui peut être analysée au sein d’un projet de bibliothèque.

DIMA, Sofia - Le dictionnaire bilingue spécialisé - un espace public partagé, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Un dictionnaire bilingue de termes religieux met en miroir deux langues et focalise un domaine spécialisé vaste et complexe, aussi public que privé. La rédaction d’un tel dictionnaire pose au linguiste lexicographe plusieurs problèmes, à savoir : la délimitation des sous-domaines et des champs sémantiques du corpus ; la sélection des entrées, vu que beaucoup de termes du vocabulaire commun font en même temps signe dans le champ spécialisé en question ; la représentation des catégories de public visées ainsi que de leurs attentes ;l’adoption des normes lexicographiques de rédaction et des règles (systématiques) de leur remaniement dans les conditions des différences spécifiques du champ visé ; l’interprétation rigoureuse et exacte des sources lexicographiques et de spécialité utilisées ; la facilitation de la lecture sur l’horizontale (marques  morphologiques, diastratiques, métalangagières, sémantiques, stylistiques de niveau de langue, etc.) et sur la verticale (mots composés, familles de mots etc.) ; l’établissement de l’ordre des sens pour les entrées polysémantiques ; la délimitation des synonymes et leur disposition dans l’économie de l’article ; la sélection des variantes lorsque les catégories grammaticales, la place du terme dans un contexte ou ses déterminants engendrent des traits distinctifs pertinents au niveau de l’article de dictionnaire respectif ; la formulation de paraphrases (définitionnelles) là où le terme roumain est absent ; la combinaison de la définition paradigmatique avec la définition syntagmatique dans le cas des entrées caractérisées par une polysémie riche ; la présentation des variantes orthographiques (et de la translittération donnée par les dictionnaires de prestige) dans le cas de certains termes qui en présentaient deux ou plusieurs ; la sélection des contextes spécifiques pour tel ou tel terme (en fonction de leur fréquence d’emploi) pour mettre en évidence leur fonctionnement dans des contextes réels, concrets de communication ; la spécification de l’usage ouvert, relativement ouvert ou limité des termes (leurs possibilités combinatoires) ; l’inventaire des collocations, expressions idiomatiques, locutions, dictons et proverbes qui représentent des extensions sémantiques dans le domaine visé ; l’inventaire des termes rares que les dictionnaires  généraux, bien que notoires, n’enregistrent pas ; l’élimination des exemples où les termes religieux ont développé de nouveaux sens dans de nouveaux contextes d’usage qui ne font pas partie de notre centre d’intérêt ; le renoncement à certains sens communs ou actuels que les termes présentent, mais qui ne font pas l’objet de notre dictionnaire ; la solution des situations d’intraductibilité ; le choix des contextes illustratifs qui puissent assurer la définition complète du sens ; l’accomplissement d’un but descriptif et normatif à la fois ; la facilitation de la lecture en fonction de la diversité des lecteurs-utilisateurs possibles. Tous ces problèmes représentent autant de défis que le lexicographe essaie de commenter et de résoudre en s’appuyant sur des exemples concrets.

DINCĂ, Daniela - Enjeux et perspectives dans la traduction du discours juridique français, University of Craiova, Romania

La langue du droit possède, en tant que langue de spécialité, des traits qui en font une langue unique et très complexe. Son vocabulaire comprend un grand nombre de termes qui proviennent de la langue courante et de termes qui ne sauraient exister en dehors du cadre juridique, de même qu’un grand nombre de termes qui ont été empruntés à d’autres langues ou hérités d’autres langues, comme le latin. Du point de vue syntaxique, la langue du droit peut organiser les composantes des phrases de son discours d’une façon distincte. Elle emploie également un ton solennel qui évite toute tournure familière. La traduction juridique est une traduction spécialisée, complexe, qui présente des caractéristiques qui la distinguent d’autres formes de traduction. Elle est tout d’abord contraignante dans le sens où le caractère normatif du texte juridique laisse une marge de manoeuvre très étroite au traducteur. Elle est ensuite culturelle, parce qu’elle doit transposer un texte de loi d’une culture dans une autre. On doit y ajouter également sa dimension scientifique, vu ses outils spécialisés et sa méthode rigoureuse. Malgré toutes ces contraintes auxquelles est soumis le traducteur, la traduction juridique reste un processus créatif qui invite à l’interprétation et non pas à la transposition directe. En fait, le traducteur transfère non pas des mots, mais des effets de droit, un résultat escompté, ce qui suppose qu’il soit en mesure de comprendre les objectifs poursuivis par le rédacteur du texte de départ.  Selon Bocquet (1994 :7), la traduction des textes juridiques se fait en trois étapes : (1) sémasiologique : décrypter le message dans la langue source ; (2) onomasiologique : recrypter le message dans un signifiant compréhensible par les lecteurs de la langue cible ; (3) non-linguistique : comparer les institutions du pays de la langue source avec les institutions du pays de langue cible. L’approche didactique de la traduction juridique est une vraie provocation pour les enseignants car ils ne doivent pas seulement initier les enseignés au processus de traduction, qui comporte ses étapes bien définies dans la littérature de spécialité, mais il doivent également concevoir des outils d’aide à la traduction ou bien apporter des solutions aux problèmes soulevés par ce type de traduction spécialisée. S’appuyant sur un corpus d’exemples tirés de textes normatifs et des dictionnaires de termes juridiques en usage en Roumanie, notre communication se propose un double objectif: retracer, dans un premier temps, le processus de la traduction  afin de chercher, dans une seconde partie, à apporter quelques éléments de réponse à ce problème avec un rapide aperçu des alternatives à la recherche d’équivalents absolus ou de structures syntaxiques préférentielles. Vu la spécificité de la traduction juridique et surtout la tâche du traducteur qui doit respecter les particularités de structuration linguistique de la langue cible, nous nous proposons ainsi de présenter un faisceau de traits de la structuration linguistique des textes normatifs, portant sur: a) le lexique (les correspondants directs, les périphrases, les néologismes, termes archaïques, les  collocations nominales et verbales); b) l’énonciation (les constructions verbales- le verbe et ses déterminants).

DOBROTĂ, Corina - Aspects of Private and Public in Collocations, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Since the concepts of “private” and “public” are constantly in need of clarification, the paper aims at providing an analysis of the multifaceted dimensions they acquire at the semantic level when part of typical collocations in English. Far from being a uni-dimensional, rigidly dichotomous pair, at closer examination private and public prove to be continuous, relative, fluid and contextual concepts, whose meaning lies in how they are interpreted and framed. Semantically speaking, the best method to explore the polyvalence of the two terms in question is the study of their lexicalized distributions in stereotyped collocations, represented by the following examples: Private co-occurrences: Private life; Private property; Private citizen; Private company; Private detective/ eye/ investigator; Private education/ school; Private enterprise; Private income/ means; Private medicine; Private member; Private parts; Private patient; Private practice; Private secretary; Private sector; Private property; To go private; In private. Public co-occurrences: Public life; Public property; Public figure; Public bar; Public company/ corporation; Public school; Public spending; Public defender; Public health; Public sector/ domain; Public enquiry; Public expenditure; Public image; Public interest; Public footpath; Public nuisance; Public holiday; Public office; Public ownership; Public relations; Public servant; Public service; Public opinion; Public transport; Public television; Public utility; Public speaking; Public works; To go public; to make public; In public; In/ out of the public eye. It is obvious that the collocations do not enter symmetrical binary oppositions, but are rather lax and difficult to pair, exhibiting various semantic features, among which the most important seem to be: [±GENERAL], [±ACCESSIBLE], [±OPEN], [±EXPOSED], [±COLLECTIVE], {±SHARED}, etc. It is to be remarked that the terms also display some anomalous uses, departing from the prototypical core, but still relevant in constituting their semantic profile.

FENDRICH, Muriel - Religion et espace public : la situation française, du Havre University, France

La religion se trouve-t-elle désormais bien reléguée dans la sphère privée ? C’est parfois bien fragile. Le discours de la modernité qui tente de minimiser l’effet des communautés de sens dans la sphère publique n’est pas aussi neutre qu’on pourrait d’abord le croire. C’est toute  l’ambivalence de la société, qui oscille entre la reconnaissance de l’importance du religieux et sa marginalisation. Dans les milieux de l’éducation, de la santé et à travers les politiques publiques, la « séparation entre la religion et l’État » reste une problématique complexe ; c’est un défi qui se présente à nous pour mieux vivre ensemble. Et pour conclure sur la thématique de ce colloque,si la spécificité de l’argumentation est de mettre en œuvre un raisonnement dans une situation de communication, la laïcité est bien là le raisonnement.

GANEA, Alina & Adela DRĂGAN, Coopération et conflit dans l’espace public. Une analyse des faces dans le talk show au sujet du film Trianon, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

L’espace public, compris comme endroit où tout individu (rationnel) peut exprimer ses opinions, recouvre toute une infinité de séquences discursives dans lesquelles se manifestent des interactants dont le discours concerne des questions d’ordre social, moral, professionnel, privé etc. Notre approche propose une analyse des marques de la coopération et du conflit dans la communication, qui peuvent se manifester dans le talk show en tant que séquence d’espace public. De par sa nature, le talk show est un produit de télévison qui peut viser à transmettre des informations, peut essayer de trouver les causes de certains événements et en juger les responsables, chercher des vérités et les exposer, débattre des questions d’actualité etc, tout en jouant le rôle de formateur d’opinion.  Le talk show* qui fait le sujet de notre approche a été réalisé par Marius Tucã à l’occasion de la dispute générée par l’interdiction de diffuser en Roumanie le film Trianon de Koltáy Gabor,  metteur en scène hongrois. Ce débat (mené par des journalistes, analystes politiques et le metteur en scène lui-même) confirme que la communication qui porte sur des questions sensibles, même tabou parfois, ou à même de faire naître des passions, met les interactants dans l’impossibilité de maintenir les cadres d’une communication idéale. Les marques du conflit, à savoir les critiques, les réfutations, les reproches, les insultes, les moqueries, manifestés constamment dans ce type d’interaction, constituent des menaces difficiles à gérer, qui affectent pleinement les faces des partenaires. (*Talk show diffusé le 9 février 2005 sur la chaîne roumaine Antena 1)

GHIŢĂ, Ana Izabella - Rolul mass mediei româneşti în formarea opiniei publice, University of Bucharest, Romania

Cercetarea mea încearcă să investigheze resursele mentale şi atitudinale atât existente cât şi în curs de formare în interiorul mass mediei româneşti faţă de ideea mai generoasă a rolului ei în formarea opiniei publice. Ipoteza de cercetare este aceea că mass media din România joacă un rol proeminent în structurarea conţinuturilor şi atitudinilor, şi că mitul general conform căruia rolul mass mediei este acela de a furniza doar informaţii este cumva depăşit. Observând argumentele furnizate din interior de către jurnalişti în alegerea unui subiect de presă şi de modul în care consideră că trebuie abordat acel subiect, sunt uşor de identificat următoarele aspecte: problema targetului; cea a caracterului imparţial şi obiectiv al ştirilor; autonomia mass mediei; mitul jurnalului şi al jurnalistului independent; vocea autorităţii. Voi discuta fiecare din aceste chestiuni încercând totodată să le ilustrez cu cazuri specifice (ex. Roşia Montană). Astfel, asum faptul că nu voi fi doar un observator, ci şi un recipient al informaţiei media, recunoscând faptul că există o “contaminare” subiectivă în orice interpretare şi că această analiză în sine este aproape cu necesitate una incompletă. Diagnoza mea urmăreşte apropierea cât mai autentică de un adevăr aproximativ, fără a pretinde că este singurul “adevăr” posibil. Trebui să menţionez că această chestiune este resimţită ca fiind una importantă în România de astăzi (a se vedea şi criza din interiorul Clubului Român de Presă de la sfârşitul anului trecut), însă ea nu a făcut încă obiectul unei analize comprehensive. De aceea, sarcina mea este de a pune laolaltă piesele disparate ale unui puzzle complex în vederea reconstruirii unei imagini mai clare asupra felului în care mass media determină opinia publică în România. Principala idee pe care voi încerca să o subliniez este că mass media românească operează în tratarea subiectelor de presă cu stereotipuri ambivalente. Pe de o parte, avem dorinţa target-ului (receptorii informaţiei caută un anumit tip de subiect), pe de altă parte avem intuiţia comună cum că targetul este needucat (receptorii sunt în general pasivi, formând o entitate abstractă, impersonală, externă, cu un sens atrofiat, difuz al propriilor sale dorinţe). Pe de o parte, abordarea unui jurnalist se cere a fi obiectivă şi imparţială, relatând în mod factual evenimente, pe de altă parte, simpla relatare a evenimentelor poate fi înţeleasă ca o atitudine părtinitoare a jurnalistului în relaţie cu subiectul şi, în consecinţă, apare o cerinţă suplimentară: abordarea subiectului nu trebuie să fie una necritică. Pe de o parte avem imperativul autonomiei jurnalistului, pe de altă parte avem gândirea instituţională a unui trust de presă care este impusă aproape represiv oricărei încercări de gândire individuală. Pornind de la aceste serii de ambivalenţe, mass media dezvoltă atitudini indirecte şi tacite, transmiţând mesaje subliminale prin judecăţi de valoare difuze, influenţând o opinie publică iniţial disparată. Ca o concluzie, o nouă ipoteză apare: rolul mass mediei în formarea opiniei publice se bazează în fapt pe un mecanism psihologic de proiecţie şi introiecţie în target.

GUŢU, Vasile -Tipuri de argumentare formală şi informală, State Institute for International Relations, Chişinău, Republic of Moldova

În cele ce urmează vom analiza unele particularităţi ale schimbului de informaţii, unele aspecte ale comunicării umane, şi anume ale argumentării. Nu există domeniu al comunicării intelectuale între oameni, unde ei n-ar fi argumentat. Mai mult, nici o dată nu a fost o perioadă în istoria omenirii în care nu s-ar fi argumentat. Deşi argumentaţia cuprinde un cerc larg de probleme şi se consideră o modalitate raţională de stabilire a adevărului, dar şi de persuadare şi convingere a celuilalt, până în prezent nu dispunem de o teorie satisfăcătoare a argumentării. Care sunt tipurile de argumentare şi care din ele sînt cele mai eficiente şi mai acceptabile în discursurile academice, în discursurile deliberative (politice) şi juridice, în dezbaterile electorale şi cele cotidiene? Să enumerăm elementele structurale ale acestora şi succint cerinţele faţă de ele. Argumentarea formală (A_f) în mod formalizat se poate de reprezentat în felul următor: A_f ~T+A+F (formula 1), unde: T – teza argumentării,  A – argumentul, F – forma argumentării. Cerinţele faţă de aceste elemente în cazul dat sunt dure şi riguroase. Argumentaţia formală (sau demonstrativă) are un caracter impersonal. Ea este veşnică şi este valabilă pentru toţi. Concluzia (teza) reiese cu necesitate. În practică însă normele universale ale argumentării formale se dovedesc de neaplicat. Argumentarea informală are o altă structură: A _inf ~T+A+F+S+Lex (formula 2) Concomitent cu componenta logică (T+A+F)  în argumentarea informală apare încă un element nou – subiectul (S). Acesta poat fi autorul, coautorul, argumentatorul. In acest caz cerinţele faţă de primele trei elemente T, A şi F devin mai umane şi mai puţin stricte. Dacă în argumentarea formală concluzia derivă din premise „în mod necesar”, în argumentarea informală, doar „probabil”. Varietăţi ale argumentării informale sunt Dialogul (D) şi Polemica (P). Structura Dialogului se deosebeşte de structura argumentării formale şi informale: D~T+A+F+S₁+S₂+Lex (formula 3) Dialogul presupune implicarea minimum a doi argumentatori. Dialogul se desfăşoară în funcţie de direcţia pe care  S₁ şi S₂ o imprimă pe rând discursului. În Polemică apar suplimemtar încă trei subiecte: S₁ (Eu), S₂ (Tu), auditoriul, publicul, interlocutorul, iar în caz de necesitate S₃ (arbitrul).  P~T+A+F+ S₁+S₂+S₃+Lex (formula 4) Semnificaţia Polemicii, ceea ce o deosebeşte de Dialog constă în faptul că ea include în sine şi aspectul procedural. Polemica este un duel verbal, o confruntare intelectuală în care oponenţii îşi doresc victoria unul asupra celuilalt. Argumentarea informală cât şi varietăţile sale Dialogul şi Polemica sunt utilizate în dependenţă de câmpul argumentativ. Ea poate lua forma unui Discurs politic, a unei dezbateri electorale sau a unei Polemici diplomatice.

HÉNON, Florence - L’engagement citoyen et le volontariat, une expérience partagée, University of Orléans/ IUT of Chartres/ GREC/O Bordeaux 3, France

Conformément à la Résolution du 27 février 2001 et aux recommandations du 05 décembre 2001 des Nations Unies sur le volontariat, nous constatons que ce dernier répond à un engagement citoyen par l’intermédiaire de projets précis, divers et internationaux. Cet apprentissage personnel et social, dans un temps déterminé renforce la solidarité mondiale. Cette implication sera à l’honneur et traitée sous différents axes (volontariat, solidarité, action et éthique). De cette manière, nous essayerons de mettre en exergue les différents éléments qui participent à la réussite d’un volontariat à travers l’exemple de la fédération Université Sans Frontière, reconnue d’utilité publique. Nous nous inspirerons, entre autre, du concept de l’engagement d’Howard S. Becker pour définir la démarche de cet engagement citoyen. Volontariat et action. Celui-ci sous-tend un engagement délibéré, un bénévolat au sein d’un organisme et donc d’un réseau. Pourquoi ? Dans quels buts ? Portraits d’un employé de la Caisse de dépôt et de Consignation, volontaire à la fédération USF et d’un universitaire, bénévole à USF. Solidarité et action. La mutualité, l’entraide internationale ont pour objectifs la construction et la réussite. Pour cela, il faut agir par prospection, par analyse de la situation et dans une relation réciproque de confiance. Agir pour construire fait appel à différents savoirs et à une production de ces savoirs (rencontres, conventions, confrontation de méthodes, approches différentes, interculturel, dispositifs mis en œuvre, modélisation  et autres …). Agir, c’est aussi mettre en place des projets et des stratégies. Mise en place de formations universitaires et de pôle scientifique de recherche en Afrique sur le recyclage des déchets. Ethique et action. A partir d’un historique sur le concept de l’éthique, nous verrons que ce dernier représente la science morale, la philosophie qui permet à toute entraide internationale d’évoluer positivement dans un cadre défini et de façon réciproque. Nous parlerons de neutralité, d’intégrité, d’universalité, d’unité etc… Pourquoi ? Nous nous demanderons si ces valeurs sont toujours bien respectées ?

HERVÉ BAZIN, Céline - Citoyenneté modèle et environnement sur l’espace public, un prétexte de la pénétration de la sphère privée par l’entreprise, CELSA / GRIPIC, Sorbonne University, Paris IV, France

Sur la sphère publique, le discours de l’environnement a émergé comme une préoccupation publique, une préoccupation de et pour tous. Médiatique, complexe, politique… L’environnement est un discours qui s’est construit sur l’espace public global et international pour dépasser les problématiques seulement nationales. Il s’est s’affranchit des différences culturelles ou identitaires pour s’imposer comme enjeu d’aujourd’hui et de demain. Espace riche au discours, l’environnement redéfinit les rapports au politique, économique, culturel ou encore religieux. Au cœur d’une arène publique qu’il remet en question, l’environnement est un lieu de prise de parole où la prise de décision confronte public et privé. L’entreprise privée, saisie du discours « environnement », s’est appropriée la prérogative et le rôle de sensibiliser le citoyen à un « comportement » citoyen, c’est-à-dire, respectueux du milieu naturel. Par exemple, à travers des gestes « à faire » ou « ne pas faire », elle pénètre la sphère du privé et casse les limites des deux mondes désormais liés par une cause commune : la protection de la planète. Il s’agit ici d’interroger en quoi la communication de l’entreprise privée construit la représentation du citoyen et son rôle actuel dans le but de faire face aux enjeux de l’environnement. Cette action qu’elle légitime par le discours de l’environnement s’instaure comme une pénétration de la sphère privée qui permet à l’entreprise d’élargir son influence tant dans la sphère privée que publique. Cette dernière y trouve également un moyen de répondre aux associations et ONG qui lui reprochent ses profits tournés vers la satisfaction de l’actionnaire. Pour porter cette position, cette étude analyse la démarche citoyenne d’une entreprise multinationale, SUEZ, délégataire de service public et délivrant des services de base comme celui de l’eau. À travers l’étude comparée de la communication de deux de ses filiales de deux pays différents, Lyonnaise des Eaux en France et Lydec au Maroc ; SUEZ propose un modèle de vie et de comportements à travers une stratégie médiatique basée sur une définition du rôle d’un citoyen contemporain « responsable ». Les supports qu’elle émet sont des exemples de sa pratique argumentaire instaurant un contrat de lecture basé sur l’engagement civique d’une cible dont le mode de vie privé se voit remis en question. Dans un contexte où l’environnement en tant que problématique communicationnelle joue un rôle de renouvellement des modalités de dialogue et d’échanges sur la sphère publique et politique, l’entreprise renégocie ses prérogatives de prises de parole. Celle qui fait sa « publicité », est également un acteur qui prend la parole pour façonner un discours qui cherche à affirmer et légitimer sa place sur la sphère publique et privée. Sa prise de position fait émerger une discussion sur la sphère publique sur ses compétences, sa responsabilité et son identité qui correspond à une volonté de transformation des attributions de chacun sur la sphère publique. Dans une dynamique de communication et d’argumentation des acteurs d’un « espace public », l’environnement apparaît comme une promesse et une opportunité de redéfinition d’une sphère publique élargie à un plus grand nombre d’acteurs et de prises de paroles au détriment de la sphère privée qui doit désormais, répondre aux exigences d’un discours représentant un citoyen engagé, persuadé, dévoué à un rôle conforme aux attentes… de l’entreprise ?

HOBJILĂ, Angelica - Public versus privat în plan comunicativ. Valenţe contextuale, Alexandru Ioan Cuza University, Iaşi, Romania

În condiţiile în care comunicarea interumană ca proces implică o multitudine de variabile, printre care şi distincţia public – privat, generatoare a unui întreg sistem de alte opoziţii, lucrarea de faţă vizează prezentarea valenţelor contextuale asociate, pe de o parte, subiectivităţii, respectiv intersubiectivităţii care caracterizează comunicarea ,,privată” (orală sau scrisă, tip conversaţie curentă ,,clasică” sau ,,alternativă” – Messenger, e-mail, SMS etc.) şi, pe de altă parte, raportului locutor/ locutori – interlocutor/ interlocutori instituit de comunicarea de tip public (cu precizarea că exemplificările vor viza diferite tipuri de ,,discurs”: politic, didactic, publicitar etc.). Având ca premisă de lucru realitatea comunicativă actuală (clasică şi/ sau modernă, în funcţie de perspectiva de analiză şi de materialele faptice excerptate din corpusul de ,,discursuri” avut în vedere – dat şi/ sau construit), demersul nostru se constituie într-o încercare de identificare, precizare, eventual, nuanţare a tipului de relaţie ce se stabileşte între comunicarea de tip public şi cea privată – prin prisma aspectelor care definesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, fiecare variabilă a procesului. Astfel, o primă coordonată a analizei este reprezentată de construirea unui model gradual, care să conţină diferitele valenţe contextuale implicate, într-o manieră specifică, de comunicarea în plan public, respectiv privat – model potenţial marcat prin incluziune, subordonare sau, dimpotrivă, prin delimitare netă, în condiţiile în care tipurile de ,,discurs” avute în vedere oferă exemple, cel puţin la un prim nivel interpretativ, în care contextul ,,individual” este inclus în cel ,,general”, ,,public” sau primul este subordonat celui de-al doilea, după cum se şi poate diferenţia strict de acesta, cu sublinierea faptului că şi raportul invers (dinspre ,,public”, ,,general” către ,,particular”, ,,individual”) este reperabil în realitatea comunicativă (de exemplu, în condiţiile redimensionării coordonatelor sociale, sau generale de orice tip, din perspectiva – restrictivă, în anumite contexte mai mult decât în altele – a locutorului aflat într-o anumită situaţie de comunicare). O a doua direcţie a demersului de faţă o constituie identificarea elementelor raportului tipic – atipic în comunicarea publică, respectiv privată, din perspectiva valorificării verbalului, nonverbalului şi a paraverbalului, prin relaţionare cu aşa-numitele ,,sub-contexte” asociate planului individual, particular, privat, respectiv celui colectiv, general, public (de exemplu, contextului ,,individual” i se subordonează sub-contextele: afectiv, cognitiv, fiziologic, spaţio-temporal etc., după cum contextul ,,general”, ,,public” este definit prin raportare la sub-contextele: idiomatic, socio-cultural, politic, imaginar colectiv, motivaţional colectiv etc.). Din acest punct de vedere, este inerentă necesitatea nuanţării a ceea ce reprezintă ,,tipic” într-o anumită situaţie de comunicare, dar ,,atipic” în alta, prin raportare la criterii care delimitează sfera individualului de cea a colectivului, planul comunicării private de cel al comunicării publice (cu precizarea că ,,individualul” nu exclude ,,publicul”, după cum ,,colectivul” nu este sinonim cu ,,publicul” etc.). În ansamblul său, lucrarea propusă reflectă, aşadar, o posibilă direcţie de analiză, interpretare, eventual redimensionare a coordonatelor subiective, intersubiective şi, într-un plan mai general, contextuale ale comunicării interumane, într-un demers construit pe logica antitetică a raportului public – privat, prin raportare atât la problematica formală a mesajului codificat/ decodificat, transmis/ receptat, cât şi la cea a conţinutului informativ, formativ, argumentativ, persuasiv (sau având alte atribute) al acestuia.

HORNOIU, Diana - Constructing shared knowledge in public and private spaces, Ovidius University, Constanţa, Romania

The paper examines excerpts of talk-in-interaction in public and private settings with a view to revealing the conversational strategies that are instrumental in creating inter-subjectivity or reciprocity of perspective by invoking shared knowledge and shared experience. The analysis is carried out within the framework of conversation analysis. 

IFRIM, Nicoleta - Legitimarea critică  a textului poetic prin strategii ale fractalităţii, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Teoria mandelbrotiană a fractalilor pare a oferi o cale novatoare de intrare în textul poetic, legitimând în acelaşi timp existenţa universurilor omotetice şi autoreflexive. Prin grilă fractală, textul poetic îşi descoperă veleităţi metamorfice şi autonarcisiace, concurând la crearea, prin lectura critică, imaginii unui univers în perpetuă mişcare şi intrinsic dinamic prin multiplicitatea formelor. În această viziune, textul poetic capătă conformaţie fractalică, prezentându-se ca un univers în mişcare, aflat într-o perpetuă regenerare interioară, asumabil critic doar printr-o grilă mandelbrotiană, singura capabilă să sesizeze mişcările interioare ale imaginarului poetic. Actul de legitimare critică, cel care conferă identitate de viziune creaţiei poetice, aderă la ideologia fractalică a omotetiilor interne şi fragmentarismului, într-o organizare a discursului modelat pe fractalul mandelbrotian. Auto-similaritate, fragmentarism, multiplicitate în unicitate, diversitate morfologică, universuri inter-relaţionare, eul fractal imploziv – acestea sunt reperele de legitimare critică a demersului de lectură aderente textului poetic.

IVĂNUŞ, Daniel -The D-Plan and the role of languages in the European public space, University of Craiova, Romania

This paper focuses on the latest European Union initiative to build a public community of communication, the Democracy-Dialogue-Debate: the Future of Europe online forum, which was set to support “a new consensus, a shared perception of the new, modern story of what Europe is about” (José Manuel Barroso). Designed to gather ideas, worries and hopes for Europe’s future, it represents an attempt to develop a veritable public space in Europe, which can prove beneficial for the democratic structures and legitimacy. It a new type of communication network characterised by a multiplicity of communication spheres, which interrelate, initiating topics, as well as arguments and opinions from various parts of the network. In the process of recontextualisation, arguments and “threads” are not only exchanged, but also revised and reshaped in order to adapt to new interlocutors and situations.  The development of such a platform is seriously hindered by the language barriers, and the European language policy is one of the most salient features of the D-Plan. This European initiative is both an interesting example on how language policies and practices can shape deliberative initiatives and promote a democratic debate over their symbolic or relative value. Although the public online debates are predominantly in English, linguistic diversity is very present and interaction is still stimulated by the presence of separate web-pages in all 23 official languages. The brief quantitative analysis is designed to present an overview of the discussion on the D-Plan forum, with special emphasis on various languages used and the threads focusing on linguistic matters. The qualitative study concentrates on a single thread and distinguishes specific frames of reference when dealing with language issues. The discourse analysis approach enables to assess the objectives and possibilities people use in this new public space provided by the European Union in the attempt to create a transnational public sphere.

IVLAMPIE, Ivan - Stiluri de viaţă şi dinamica vieţii, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Disciplină sociologică relativ recentă, Calitatea vieţii operează cu un aparat conceptual determinat, prin intermediul căruia vrea să ofere o imagine şi o măsură a dinamicii existenţei umane. Cu toate acestea, temele acestei discipline nu au lipsit din atenţia gânditorilor tuturor timpurilor, nici o epocă nu a fost privată de căutarea şi de întrebarea fundamentală ce este fericirea. Dar problemele ştiinţifice privind calitatea vieţii s-au impus numai în momentul în care, pe fondul industrializării şi urbanizării masive, s-a creat o ruptură profundă faţă de modul tradiţional de viaţă şi de locuire, faţă de relaţiile omului cu semenii şi cu mediul înconjurător. Conceptele operaţionale ale acestei discipline sunt: nivelul de viaţă, modul de viaţă, stilul de viaţă, timp liber, sărăcie, bunăstare, mediul natural. Ele dau măsură condiţiei noi de existenţă a omului în cadrul economie globale de piaţă, o economie care a provocat un spaţiu public totalitar prin libertatea de manifestare şi de exprimare a şanselor personale. Indicatorul cantitativ (şi surogat) al acestor reuşite este Cartea recordurilor. Cel calitativ este foarte greu de operaţionalizat, deoarece el se află încă în stăpânirea modurilor tradiţionale de viaţă, o barieră de care se loveşte fenomenul globalizării. Ca urmare, putem conchide că prin spaţiul privat trebuie să înţelegem, în contextul actual al civilizaţiei, acele zone culturale ce se „sustrag” globalizării, cât şi acele rezistenţe ale persoanelor care se opun uniformizării planetare şi care, prin stilul de viaţă, afirmă perenitatea unor opţiuni axiologice. Definind conceptul de stil de viaţă urmărim să evidenţiem o categorie filosofică şi sociologică a culturii. În prezentul studiu căutăm să identificăm elementele caracteristice al noţiunii de stil, să delimităm noţiunea de stil de alte concepte înrudite, să enumerăm stilurile reprezentative ale vieţii contemporane, să precizăm operaţionalitatea acestui concept în definirea vieţii de bună calitate. Concluzia pe care o demonstrăm este că, în ciuda agresivităţii spaţiului public, viaţa intimă a omului nu păstrează doar un rest, ci se afirmă indiferent de împrejurări în unicitatea menirii sale. În acest sens, contrazicem teza lui Lucian Blaga cu privire la natura transcendentă a stilului, ca iniţiativă a Marelui Anonim de a limita puterea de manifestare a creativităţii umane. Dimpotrivă, stilul reprezintă forţa interioară a spiritului uman, o manifestare a harului divin, ca o formă generoasă de înzestrare ontologică a universului prin actul creaţiei. De aceea, sub aspect calitativ, sociologia nu reuşeşte să măsoare stilul de viaţă, aşa cum filosofia nu a reuşit niciodată să definească fericirea.

IVLAMPIE, Viviana - Morală publică – morală privată, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Aşa cum fiecare clădire are o faţadă, tot astfel şi omul are o persona (mască purtată de actori în Grecia antică). Teatrul antic, carnavalul lumii mediteraneene, balurile aristocraţiei recurgeau la mască în ideea sublinierii dublei personalităţi. Se sugerează faptul că într-un fel suntem în intimitatea noastră şi altfel ne arătăm în comportamentul public. Această formă de manifestare a personalităţii umane este caracteristică şi calităţii de subiect moral. Prin intermediul personei ne structurăm pe noi înşine într-o formă care sperăm să fie acceptată de ceilalţi. După cum susţine C. G. Jung, persona a fost numită uneori arhetip social sau arhetip de conformare, dat fiind că determină succesul sau eşecul adaptării noastre sociale. Întotdeauna în persona există o tentă de prefăcătorie, de disimulare, o tendinţă duplicitară. Purtăm anumite măşti în funcţie de poziţia noastră în societate sau în familie. Interpretăm un rol pe scena publică, fiind vajnici apărători ai moralei oficiale, iar apoi trecem la alt rol, în spaţiul intim, familial, călăuziţi de morala privată. Schimbarea cu rapiditate a măştilor este, în sine, un joc periculos, riscant, doar rareori profitabil. Oricând poţi fi prins pe picior greşit şi acuzat de nefolosirea „măştii potrivite” într-o anumită situaţie. Urmează să ne întrebăm de ce recurgem la mască. Din ce motive personalitatea umană are o disponibilitate extraordinară de a se dedubla? Încercăm să identificăm câteva dintre ele: A) Respectarea moralei publice, convenţionale, atrage după sine ocuparea unui statut în ierarhia socială, profesională, conferă prestigiu şi autoritate sau, uneori, o slujbă bine plătită şi siguranţă. Rezultatul – oportunismul, arivismul, carierismul, egoismul uman. B) Adeziunea faţă de morala publică şi faţă de ideologia care o impune asigură propulsarea pe scena vieţii politice. C) Educaţia în spiritul acceptării şi supunerii faţă de norme generale admise de societate, apoi propriile convingeri, determină aderarea la morala publică. D) Supunerea faţă de morala oficială poate fi generată de frică, de ruşinea de a nu fi la fel ca ceilalţi, de comoditate, sau dezinteres. Din perspectiva acestui ultim motiv am putea identifica un caz al duplicităţii: urmarea afişată a unei morale ascunde în intimitate o altă morală – cea autentică pentru subiect. Atunci când persoana este solicitată de cele două morale – cea publică şi cea privată – nu numai că avem de-a face cu o poziţie duplicitară, ci chiar cu o atitudine de complicitate şi de laşitate. Însă, într-un caz aparte, cel al regimurile totalitare, morala publică este de tipul supunerii necondiţionate faţă de ideologia regimului politic. Putem fi şi morali şi duplicitari în cazul sistemelor sociale opresive, bazate pe un gen de „terorism al eticii”? La o concluzie ne vine în ajutor Platon, care afirma că odată contemplat răul, imaginea acestuia va stârni răutatea în suflet. Şi, ca atare, suntem întinaţi de rău indiferent dacă am făcut în mod conştient binele.

JAILLET, Florence - L’art dans la rue et ses publics : argumentations, conflits, dialogues autour de quelques œuvres de Daniel Buren, Pierre Mendès-France University, Grenoble II, France

Avec  les réactions multiples et houleuses suscitées par l’installation des Deux Plateaux au Palais Royal en 1986, l’artiste français Daniel Buren découvre brutalement la réalité du public de la rue, d’un public non préparé à l’irruption de l’art contemporain dans son environnement, et auquel il accordera une attention particulière lors de ses réalisations ultérieures. Inhérentes à son travail depuis la fin des années 1960, les questions du public et de la réception se trouvent alors propulsées au premier rang de ses préoccupations, et s’expriment avec une intensité sans précédent.  Suite à cet épisode, Daniel Buren s’engage sur une voie nouvelle qui représente une tendance de plus en plus importante de son travail à partir de la fin des années 1980 : la ville, ses places et ses rues, où il est régulièrement convié à intervenir, de manière éphémère ou pérenne. Ces nouvelles œuvres ouvrent la voie à d’autres contraintes, mais également à de nouvelles perspectives. Car si elle a vécu, l’ambition d’une transformation sociale et politique par l’art n’a pas totalement déserté les esprits, et concevoir une œuvre pour l’ensemble de la collectivité réveille quelques utopies de changement, ou tout au moins de débat. Mais la rue et ses usagers opposent aux artistes qui s’y risquent des réactions plus ou moins prévisibles, parfois agressives. Habitué à travailler au sein de galeries et de musées où tout est permis, l’artiste contemporain fait, dans l’espace public urbain, l’expérience de nouvelles contraintes liées à ses usagers qui ignorent pour la plupart les règles de l’art contemporain, telles qu’elles s’expriment ou se transgressent au sein du musée. Souvent vécue comme une violence symbolique, l’œuvre d’art nécessite alors un effort d’adaptation, une médiation de la part de l’artiste, et la prise de conscience que le rapport à l’art ne va jamais de soi. C’est ainsi que, de plus en plus sollicité à intervenir de manière pérenne sur le tissu urbain, Daniel Buren se fait progressivement médiateur de son art, cherchant à anticiper et contourner les appréhensions du public, et accompagnant la présentation de ses projets de nombreux écrits et documents didactiques. Textes explicatifs, descriptions argumentées, rhétorique, débats et expositions sont autant d’outils qui permettent à l’artiste d’orienter et de modeler l’« horizon d’attente » d’un public néophyte, auquel il refuse de proposer des œuvres faciles, ou démagogiques.  Autour de quelques exemples d’œuvres conçues pour l’espace public, nous nous proposons donc de présenter les pratiques d’argumentations et stratégies de persuasion mises en œuvre par Daniel Buren afin d’agir sur une opinion publique souvent résistante.

LATEŞ, Gheorghe - Educaţia de tip intercultural în spaţiul public, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Interferenţa culturilor în spaţiul public, tratată din perspectivă multiculturală, îşi dovedeşte precaritatea într-o societate de tip postmodern care-şi creionează alte perspective şi strategii de interrelaţionare. Modul în care educaţia poate ameliora comunicarea interculturală constituie esenţa demersului nostru analitic. Radiografia spaţiului public oferă imaginea unor straturi culturale, unele de sursă livrescă, altele venind pe filieră folclorică. Coexistenţa lor pe anumite durate şi adaosurile culturale recente, intermediate de limbile moderne, au ca efect o reordonare a identităţii etnice în raport cu datele preexistente şi cu ceea ce este fenomen cultural în devenire şi adaptare la Saeculum. Dincolo de alteritatea pe care multiculturalul a promovat-o ca desiderat politic şi educaţional, interculturalul urmăreşte tocmai despovărarea identitarului de elementele aluvionare care, în loc să modeleze prin deformare, au jucat rolul unui catalizator identitar. Noul tip de educaţie va trebui să se focalizeze pe noile coordonate culturale ca se prefigurează în contemporaneitate, şcoala şi societatea subordonându-se acestor noi jaloane formative. Studiul analizează stadiul atins în educaţia interculturală şi propune strategii noi de abordare a acesteia cu aplicaţie într-un viitor imediat.

MANOLESCU, Camelia - La religion et la cité, University of Craiova, Romania

Dans sa Correspondance Flaubert parle des difficultés du sujet choisi dans le roman Salammbô où les mythes et la religion dominent car le romancier veut raconter une guerre depuis longtemps oubliée aux marges de l’histoire et, en même temps, créer un effet de réalité et un mirage antique : “L’important avant tout est d’avoir des images nettes” (Correspondance II, Paris, Librairie de France, 1923, Ed. du Centenaire, p.269). Flaubert invente tout : la psychologie des personnages et leurs dialogues et, avec eux, la couleur qui leur est propre. Le peintre-romancier Flaubert s’acharne, à travers la religion, les mythes ou les légendes d’un peuple perdu dans les ténèbres des siècles, à rendre la couleur d’un Orient où la cruauté et l’amour coïncident comme mentalités et manifestations. Il y emploie les symboles du rouge dominant, de la couleur-lumière à la couleur-matière et même à la couleur-mouvement. Salammbô est la production flaubertienne qui présente l’Antiquité comme sujet et la pare de la couleur de l’idéologie et de la sensibilité de son époque. Le cadre exotique et l’atmosphère mystique se prêtent à l’analyse par registres différents de rouge. Cette couleur se matérialise, a une forme bien définie, elle est envisagée comme relevant du domaine de l’impensable. Une hostilité générale, signe d’un rouge accentué, oppose les groupes entre eux, le peuple aux chefs et ces derniers les uns aux autres.

MAZILU, Simona - Logos, Ethos and Pathos in the Ethical Argumentation on Abortion, Politehnica University, Bucharest, Romania

The paper is concerned with the types of arguments that can be found in the argumentative discourse on an ethical issue such as abortion. The theoretical framework I use is the pragma-dialectical theory of argumentation (van Eemeren and Grootendorst, 2004) which combines rhetoric and dialectics with a pragmatic approach to communication. I start from the premise that an ethical debate on abortion may be considered a critical discussion meant to resolve differences of opinion through a process of argumentation. According to the relevance rule for critical discussion standpoints should be defended by rational arguments (logos) and not by rhetorical devices such as ethos and pathos or irrelevant arguments. In addition to rational arguments in the ethical argumentation on abortion opponents make use of ethos and pathos to justify or refute a certain standpoint: abortion is / is not a crime. What I am interested in is whether in defending their positions the discussants maintain a balance between reasonableness and persuasion. If greater emphasis is put on rhetorical devices rather than on rational arguments fallacies may occur. These aspects will be analyzed with reference to argumentative texts on abortion.

MIHĂILĂ, Ramona - Partiţia “Public / Masculin – Privat / Feminin” în societatea românească a secolului al XIX-lea, Spiru Haret University, Bucharest, Romania

Pentru mult timp, una din ideile centrale ale studiilor sociale şi istorice a fost relaţia dintre masculin-public şi feminin-privat în societatea românească a secolului al XIX-lea şi, de aceea, multă vreme spaţiul predilect al investigaţiilor l-a constituit sfera rolurilor casnice ale femeii, considerându-se că ea nu poate fi regăsită într-un spaţiu public dominat de bărbaţi.  Deosebirea dintre public şi privat a apărut ca o necesitate sociologică, ca o diviziune sexuală a rolurilor, a ierarhiilor, şi a spaţiilor. În secolul al XIX-lea femeia a fost asociată cu casa şi copilul. Singurele posibilităţi de realizare pe care societatea i le permiteau erau cea de soţie şi mamă. Ea nu se poate defini prin raport cu ea însăşi, ci cu ceilalţi: părinţii, soţul, copiii. Dacă activitatea bărbatului se manifestă în domenii variate, cea a femeii se reduce numai la familie. Principalul teatru al vieţii particulare, familia, a adus pe scenă, de-a lungul veacului al XIX-lea, personaje şi roluri, practici şi rituri, intrigi şi conflicte. Mână nevăzută a societăţii civile, ea este în acelaşi timp cuib şi nod. Triumfătoare în discursuri şi doctrine, familia, pe care cu toţii – de la conservatori la liberali, ba chiar la anarhişti – o celebrează ca pe celula ordinii vii, este, de fapt, mult mai haotică şi mai plină de contraste. Familia tinde, pentru raţiuni, în parte politice, să absoarbă toate funcţiile, inclusiv sexualitatea, al cărei “cristal” (Michel Foucault) este să definească regulile şi normele. Instituţiile şi indivizii celibatari – închisori şi internate, cazărmi şi mânăstiri, vagabonzi şi dandy, habotnice şi amazoane, boemi şi derbedei – sunt nevoiţi să se definească prin raportare la familie; ei sunt periferia. Familia este echivalentul propriului cămin, un spaţiu absolut privat, în centrul căruia se află femeia (stereotipul “The Angel in the House” creat de poetul englez Coventry Patmore a reprezentat pentru multă vreme soţia minunată care face pentru soţul ei un rai dintr-un cămin foarte ordonat şi curat). Dar, cu toate că femeia domina anumite aspecte ale vieţii casnice şi de familie, cum ar fi gospodăria şi creşterea copiilor, aceasta nu este o zonă din care bărbatul lipseşte total. El îşi exercita funcţiunile, în primul rând, în spaţiul public; spaţiu cu care femeia nu avea decât anumite puncte de tangenţă (mai puternice la familiile de negustori, care trăiau în acelaşi stabiliment cu negoţul, şi unde femeile trebuiau să se ocupe atât de casă cât şi de afacere). Dar chiar şi în spaţiul privat, femeia nu este o guvernatoare deplină. Existau zone ale spaţiului privat în care accesul său este limitat, şi care, în fapt, reflecta poziţia sa externă. Biroul bărbatului este un astfel de domeniu, bine delimitat, pe care femeia nu-l poate viola, chiar dacă şi ea dezvolta o operaţie lucrativă, care să-i necesite un astfel de loc. Rămâne o exilată sau, mai bine spus, în interiorul spaţiului privat se deschide un sub-spaţiu privat care o adânceşte şi o închide şi mai mult. A doua jumătate a secolului trecut este epoca saloanelor artistice şi literare organizate de femeile respectabile şi cu stare. Ele îşi găsesc identitatea socială aducând socialul în propriul cămin. “A ţine” un salon devine, pentru femei, o modalitate de a ieşi din anonimat. Ele se întreceau în invitarea tuturor artiştilor şi scriitorilor la modă, şi, nu în ultimul rând, era o competiţie în a prezenta un salon elegant şi cu “gust gătit”.  Femeile erau excluse de la orice drept politic. Rolul lor rămâne în această chestiune de ideal sau muză. Francezii o aveau pe a lor Marianne, a cărei întruchipare însufleţeşte Revoluţia. Republica este reprezentată printr-o femeie tânăra, energică, drapel al vestalelor sau Carităţii romane. Pictorii români, cuprinşi de febra Revoluţiei, vor privi deseori către paradigma franceză (C.D.Rosenthal – România revoluţionară, România rupându-si cătuşele pe Câmpia Libertăţii). Pentru prima dată se scrie despre egalitate în faţa legii, “fără deosebire de obraji”, în Constituţia Moldovei în 1882. Tot atunci se subliniază şi libertatea individuală şi cea a muncii. Însă, aceste principii nu se referă şi la femei. În 1886, Eliade Rădulescu va aduce în discuţie, pentru prima dată, dreptul femeii la vot al femeilor. Dar Constituţia, apărută în acelaşi an, situează femeia între copii, smintiţi şi criminali, excluzând-o de la drepturile politice.

MILEA, Doiniţa - Discurs identitar în spaţiul românesc de aderenţă central-europeană, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Obsesia politicului şi a sentimentului identitar domină studiile dedicate spaţiului central-european, discursul sprijinindu-se în acelaşi timp pe tradiţia “centrului” care şi-a pus amprenta pe spiritul şi pe vocaţia acestui spaţiu. Ca discurs de frontieră, jurnalul a înregistrat, de-a lungul timpului, impactul modelului centrului politic reprezentat de bătrânul imperiu, a cărui inimă era Viena, asupra “periferiei imperiale” reprezentate de Banat şi de Transilvania. O dublă exprimare, a sinelui şi a modelului de reper, străbate memorialistica şi jurnalele unor scriitori ardeleni ca Slavici, Rebreanu, Blaga, pentru care amprenta modelului dă direcţie de formare, sau ca Emil Cioran, care transformă în distopie presiunea vechiului imperiu. Ia naştere un discurs al rescrierii identităţii naţionale ardeleneşti, care opune viziunea nostalgică a unei lumi care a apus, ruperii de tradiţie, căutării altui centru, odată cu schimbarea modului de raportare.

MILON, Alain - L’espace du livre comme entre-ouverture d’espaces multiples, Paris X-Nanterre University, France

Plutôt que de se poser la question : « Qu’est-ce qu’un livre ? », question qui n’a pas d’autre intérêt que de montrer les limites du livre comme objet matériel, on peut tenter de comprendre pourquoi l’espace du livre ne peut se satisfaire de son support, et de montrer, non seulement que les lieux du livre sont multiples au sens premier, c’est-à-dire qu’ils renvoient à des pliures qui se superposent les unes les autres pour mettre au jour, non pas un autre espace différent du premier, mais un même espace enchevêtré et en perspective, mais aussi et surtout que l’enveloppe matérielle du livre est sa propre négation. Le livre n’est pas le livre, il est autant en et hors de lui. En lui, parce que le livre est un objet usuel et identifiable par tous; hors de lui, parce que l’enveloppe du livre ne fait pas le texte. L’espace du livre serait comme un espace mitoyen entre le dehors – ce qui occupe une étendue par ses dimensions – et le dedans, sorte de lieux imaginaires que le texte met à jour. Certains voient des livres partout, des livres encore et toujours, des livres à toutes les occasions, d’autres oublient le livre pour ne voir que le texte, d’autres encore le transcendent pour ne plus l’ouvrir et sublimer, au-delà de l’objet, l’idée qu’il propage. Faut-il pour autant s’arrêter à ce que le livre doit être ou ne doit pas être ? Ce qu’il doit être, on l’imagine; ce qu’il ne doit pas être, on le ressent, mais à chaque fois il doit nous surprendre. Pourtant, ce sont trop souvent ces mêmes livres qui reviennent, ces livres qu’on lit pour finir par se rendre compte que ce qu’on lit a déjà été écrit mille et une fois; lire pour se rendre compte aussi que la plupart des lectures sont généralement des deuxièmes lectures plus que des écritures premières. Ne peut-on envisager un livre qui dirait haut et fort: ceci n’est pas un livre parce qu’il n’existe pas de livre, parce qu’il n’existe pas de texte, parce qu’il n’existe pas d’auteurs, parce que tous les auteurs ne sont pas des anonymes mais des pseudonymes d’un nom qu’il refuse de revendiquer ? Il n’y a pas de premier livre, de premier auteur, de premier lecteur, mais des rédactions différentes d’une écriture unique. Tous les auteurs sont le même, comme tous les livres sont le même. D’ailleurs, un livre qui ne serait pas lu, serait-il encore un livre ? Le livre est d’abord le lieu d’une vie de couple entre un lecteur et un auteur qui se renvoient à la figure les mêmes ritournelles de leurs scènes de ménage, l’un disant : tu n’as pas écrit, l’autre répondant : tu ne sais pas lire. Ni le lecteur, ni l’auteur, ni le livre ne sont seuls mais forment un trio qui se rencontre pour se séparer, pour finir, dans les moments d’apaisement par se réunir de nouveau en attente de la prochaine querelle. Le livre mérite d’être détourné de sa fonction première, à savoir d’être un support de lecture. C’est par ce moyen-là qu’il permet la métamorphose d’un lecteur qui ânonne ce qu’il lit parce qu’il lit sans comprendre, en un lecteur qui envisage sa lecture comme l’espace de fabrication d’un texte. Le livre est aussi un espace singulier qui agit comme une carte, non pas de ces cartes qui guident le voyageur, ces cartes qui évitent que l’on se perde, mais au contraire des cartes d’une autre nature, des cartes imaginaires qui détournent l’explorateur, des cartes inventées qui désorientent parce qu’elles n’indiquent plus l’Orient, des cartes finalement fantasmagoriques qui conduisent vers des rencontres imprévues. Ces cartes-là n’ont pas d’autres fonctions que de mettre au jour une distance intérieure, sorte d’espace de survie pour celui qui désire voyager autrement. Le livre peut être ressenti autant dans l’espace parce ce qu’il est un objet de perception, que quelque chose de l’étendue parce qu’il se mesure géométriquement, qu’un bout de territoire parce qu’il est un objet de socialisation, qu’un lieu par son principe d’habitation, à savoir le texte qu’il met en scène.

Marius MUNTEANU, Privé vs Publique dans le discours essayistique montanien – une approche argumentative, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Notre article a pour éléments centraux la dichotomie des représentations des sphères privée vs publique dans le discours montanien et les stratégies argumentatives servant le mieux à les transmettre pour atteindre une efficacité maximale au pôle réceptif. L’objectif principal est de surprendre les aspects caractérisant la sphère publique et la sphère privée, respectivement, leur dynamique et leur dimension interactionnelle dans le discours essayistique. Pour ce faire, nous définissons les deux concepts sus-mentionnés en  privilégiant dans notre examen leur évolution au cours de l’histoire, les relations existant entre ceux-ci. Cette perspective diachronique sera doublée par une analyse du discours essayistique, analyse qui relèvera la pertinence de notre approche, ayant en vue la particularité de ce type de discours dominé par une instance énonciative à valeur universelle. Par suite nous allons constater les points de contact entre les deux sphères et leur contamination réciproque au cadre de ce type de discours, tout cela sous-tendu par les structures argumentatives permettant d’en relever la tension constructive.

MURARU, Daniela - International Mediation – the Syntax of Argumentation, Neagoe-Vodă Orthodox Divinity College, Curtea de Argeş, Romania

The paper is an attempt to characterise the discourse of mediation from different argumentative perspectives, finding the analysis that best fits mediation.  First, the organization of the classical discourse will be introduced as a difference from the stages of the critical discussion promoted by the pragma-dialectic theory of argumentation. Still, mediation may be regarded as a persuasive process that lays emphasis on both audience, on the one hand, (the power of logical argument prevails over the power of emotion, in such a relationship as that of mediation implies) and, on the other hand, on the fact that the participants in this type of discourse are involved in a conflict, and the purpose of the mediator is to offer guidance in order to help the parties resolve the conflict by themselves.

NECULA, Gina Aurora - Discursul politic actual -  între stilul solemn şi cel familiar-argotic, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Comunicarea umană reprezintă o strategie directă de influenţare socială a comportamentului politic al indivizilor prin impactul direct pe care îl are asupra atitudinilor şi credinţelor. Dovadă a acestui fapt stă comunicarea politică în care tema violenţei manifestate prin limbaj devine tot mai actuală  pe măsură ce schimbările politice readuc pe scena publică un discurs autoritarist şi xenofob, cu extinderi agresive. Caracteristicile particulare ale discursului politic românesc actual sunt excesul de familiaritate, tinzând de cele mai multe ori spre vulgaritate, precum şi tendinţa de a nu adapta stilul la temă, utilizând, de cele mai multe ori, un limbaj ”coţcăresc”. Extinderea amplă a elementelor de familiaritate şi chiar de argou în stilul solemn, adică în ceea ce ar trebui să fie, de fapt, discursul politic, ca discurs public, este o manifestare des întâlnită, care a fost de nenumărate ori comentată din punct de vedere lingvistic şi care a trezit reacţii contradictorii: de la mulţumirea în faţa expresivităţii, a dinamismului inventiv până la neplăcerea produsă de neglijenţa exprimării, de nerespectarea regulilor, de prezenţa unui lexic considerat de obicei vulgar. Privilegiile certe ale unei astfel de comunicări sunt: abordabilitate, crearea unui simţământ de familiaritate şi complicitate cu publicul, expresivitate şi crearea de surprize lexicale. Argoul poate indica, în acelaşi timp, dorinţa de a ieşi din şabloane dar şi complicitatea cu cititorul/ascultătorul. Având în vedere faptul că discursul politic contemporan se apropie din ce în ce mai mult de oralitatea familiară din care ia masiv cuvinte, locuţiuni, modele sintactice şi procedee stilistice, studiul de faţă îşi propune să analizeze modul în care combinaţia ciudată dintre stilul familiar-argotic şi cel solemn face ca discursul politic să se discrediteze singur, probându-şi lipsa de substanţă.

NECULAI, Cătălina -The New York Literati and the Urbanisation of Literary Consciousness in the Era of Reagonomics,  University of Warwick, UK

“If we seek the dislocating, fragmenting experience of a great social transformation, we shall find it in the shifting landscape of novels. […] We owe the clearest cultural map of structural change not to novelists or literary critics but to architects and designers. Their products, their social roles as cultural producers, and the organisation of consumption in which they intervene, create shifting landscapes in the most material sense.” (Sharon Zukin, Landscapes of Power: From Detroit to Disney World). Although Sharon Zukin’s renowned cultural geographies of New York take very marginal interest in the city’s literary production, her statement indicates, on the one hand, the heightened significance of literary economies towards understanding the experiential structures of urban transformations. On the other hand, she cogently draws attention to the double bind of post-1970s literary representation of the city as the New York downtown literati may at once bask in the possibility to weave into fictional fabrics elements of structural change whilst agonising over the effectiveness of their ability to reconfigure material practices into renewed cartographies of urban change. Given this predicament, only a limited number of New York writers dare to tread where the sociologist, the urban geographer or the documenter does so by professional default, and thus engage head-on with the hard city of socio-economic networks. What is at stake, therefore, is the very politics of New York literary writing in an era when New York City undergoes unprecedented changes in its modes of government and governance with direct consequences upon its physical, socio-economic and cultural environment. If the relationship between visual culture and the city has benefited from extensive examination, literature is still resting on the backburner. Moreover, the critical understanding of New York-based writing throughout the 1980s has remained locked into postmodernist celebrations of aestheticist and visualist, differential and fragmentary, depthless topologies, which obscure, alienate and fetishise the on-going urbanisation processes behind them. What I call “the urbanisation of literary consciousness” - graphed on David Harvey’s urbanisation of consciousness and capital - is an attempt to revalorise and take stock of these new modes of writing whereby literary critique imminently ought to shift gears towards refreshed modes of enquiry. In other words, the talk, akin to a survey, will explore some of fictional and analytical trajectories opened up by the audacity of some Manhattan literati and their fictional projects to not bypass the avatars of Reaganomics, from gentrification to speculative finance, with a view to evincing the new imperatives of writing and reading in the 1980s New York. Thus, I shall attempt to find a critical resolution to the tension, which Zukin highlights, between the role of the writer solely as a producer of “inner landscapes” and the allegedly weak impact of creative authorship upon the construction of urban landscape in its most material sense.

POP, Mirela Cristina - «Noir c’est noir», Politehnica University, Timişoara, Romania

À part l’allusion à une chanson de Johnny Hallyday, le titre de notre communication renferme un terme, Noir, qui peut être inclus, selon nous, dans une classe séparée d’axiologiques dévalorisants, parmi les « unités linguistiques qui stigmatisent ». Dans cette classe, on inclut généralement des termes ou des syntagmes méprisants qui portent sur l’ethnie, comme gitan (cf. C. Kerbrat-Orecchioni, 1980), purification ethnique (cf. A. Krieg, 2003), sur une déficience physique, comme aveugle, sourd, etc., ou sur des « défauts », comme grosseur ou laideur (cf. P. Pupier, 2000). Dans notre intervention, nous considérons, sur la base d’exemples extraits de chroniques de la presse française, que les syntagmes comportant le substantif Noir doivent être pris dans un tissu d’associations intersubjectives (le terme est doté d’une charge sémantique partagée par un locuteur collectif), mais aussi strictement personnelles, censées traduire le statut idéologique du locuteur. Comme procédure de validation de la valeur attribuée aux syntagmes analysés, nous proposons la comparaison avec des termes jugés comme étant plus « neutres », plus « objectifs », comme c’est le cas, par exemple, du nom composé Afro-américain. La présence des deux structures, subjectives et objectives, souvent dans le même texte, dans des contextes voisins, n’est pas non plus dépourvue de signification. Dans notre approche, nous partons de la prémisse que les évaluatifs axiologiques ont une fonction dans la visée communicative qui apparaît au travers des formes et de leurs contextes. Dans ce sens, on pose le problème du rôle argumentatif des syntagmes examinés en contexte et de la relation existant entre leur valeur sémantique et leur fonction pragmatique. La réflexion sur les mécanismes de mise en équivalence des contenus modalisés axiologiquement, lors de la traduction en roumain, nous permettra également de mettre en évidence les différences entre le français et le roumain, liées au choix de termes modalisant telle ou telle attitude du locuteur. La présente communication se limite à l’étude du terme Noir dans la perspective mentionnée, mais elle fait partie d’un projet de recherche consacré à l’analyse des « unités stigmatisantes en langue ».

POPA, Diana - The Affective vs. Cognitive Dimensions of the Cultural Public Sphere, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

According to Gripsrud and to McGuigan, the public sphere accommodates “sentiment” quite often. The argument is perhaps offensive to Habermas’s followers who are concerned with rational, critical debate and has mainly a cognitive dimension. Nonetheless, we would like to adopt it as the main hypothesis of the present study. Mc Guire considers, for instance, that both melodrama in its current form (20^th century Hollywood melodrama) and tabloid journalism perform not only an entertaining but also an educational function. This educational function is not so much cognitive in nature but rather emotional: it may bring about a feeling of communion, giving an indirect sense of urban community. More than that, the very concept of cultural public sphere is the articulation of all politics, public and personal ingredients, as “a condensed terrain through affective-aesthetic and emotional modes of communication” McGuigan (2004). If cognitive communication, based on critical thinking and debate, does make a full contribution to the public sphere, by shaping it, affective communications make people connect their usual reflexions  about their lifeworld situations to the uncontrollable system they live in and have to make their way through. The present study would like to draw the attention on the fact that a solely cognitive conception of the public sphere is NOT realistic and one has to extend the notion of public sphere by also including affectum in it, based on emotions derived from entertainment, public cultural communion, and aesthetic pleasure.

POPESCU, Floriana - Epistles and Letters - from private to public space, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Epistles have revealed private feelings, attitudes, and teachings of all kind as early as the times of the Bible.  They have equally constituted a means of communication between private persons who sometimes acquired the status of public personalities and who decided they should have their correspondence published in volumes, or whose correspondence was posthumously published by their representatives (relatives, editors, biographers, etc.).  All along its evolution as a channel of communication, the epistle or the letter, has witnessed intervals of climax and times of oblivion or complete abandonment, even if used as a narrative technique or as a product in itself intended for a special purpose.  Our approach intends to outline an overview of public letters as well as a sketchy description of letter-writing practices. Along the centuries more or less compact collections of letters have contributed to the creation of the epistolary literature (national or European) and as a means of revealing elements of private life to the public eye.  In the Romanian public eye, the communication through letters has become more intensive lately, especially between representatives of the political world. Nevertheless, the letters in our focus are only those which have become part of the literary heritage, and our emphasis will also lay on the elements of argumentation as they are detectable in the corpus intended for our analysis. 

PRAISLER, Michaela - Media(ted) Discourse. Literary Representations, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Human communication, that efficient strategy of socially influencing the political behaviour of individuals, has an extremely powerful impact on attitudes and beliefs which, in turn, determine a given culture. Part of the cultural context is literature – a discourse-generating mechanism – which cannot exist in complete isolation from the political situation and cannot but breathe of ideological substrata. In other words, communication, politics and literature coexist, mutually influencing and revisiting one another. All three play a mediating role and employ language as a vehicle of forwarding messages which serve their purposes. In doing so, on the one hand, they comply with normative patterns which leave little way for subjectivity and originality and, on the other, they allow multiplicity and diversity through the constant slipping of the referent/world as signified under the text/word as signifier. Things however are more intricate than they appear at first sight, with the fictions of politics overlapping the politics of fiction, and with both converging towards the act of communication. The premises that the study starts from are the following: 1) Literature can no longer be understood as existing in total separation from (discursive) reality. It contaminates the latter just as much as the latter has been said to inspire it. The frontier between the two has grown increasingly thin in the process of popularisation (of literature’s addressing an ever larger readership) and in the context of the emergence of the different media supporting and disseminating it. The impact of the media-tion of the reception of literary texts (sooner viewed, listened to or browsed rather than read in the old fashioned way) has left an imprint on the collective conventions of accessing the arbitrary system of signs at their core, but has not managed to extirpate the notion of literary communication altogether. 2) Communication, including the literary one, presupposes influence.  Influencing techniques like persuasion, propaganda and manipulation are inherent to communication and define the situation using diverse cognitive objects (relational, normative, identity, physical or ideal) which intervene in the genesis of future actions. Influencing, a mediation phenomenon, is what lies at the basis of any literary or non-literary text, by means of which we communicate and are communicated in ways which, most often, escape our capacity to control the image that we project onto the world and the receivers in it. This is also due to the fact that, in any communication situation, factors other than the verbal ones also contribute to transmitting information. 3) Politics, generally associated with ideology, but also with manipulation, takes material shape in discourse. Political discourse is constructed in keeping with the norms and processes of linguistic tradition, but is mainly oriented towards attaining a pre-established, well thought-out goal. Language-as-communication – derived from the necessities of social contact and able to strengthen social relations – may also serve to negate its specific finality and have negative effects culminating in the dissolution of genuine social contact and the distrust in words, in communication. Frequently, political discourse functions as a discursive repetition of semantically empty syntagms, being a strategy for distorting communication, one which does not ask for the interlocutor’s/listener’s right to retort or to intervene in the message.

RADHAY, Rachael Anneliese - Discourse and Power in Brazilian Immigration Policy, University of Brasília, Brazil

The relation between discourse and power in Brazilian immigration policy is complex.  For, it involves interlocking networks.  There is the public sphere of State immigration officials and then there are immigrant worlds.  In this sense, immigration discourse belongs both to institutional practice as well as to immigrants and their lifeworlds.  Thus, there are distinct perceptions to immigration.  These perceptions presuppose power relations and networks embedded and constructed in immigration discourse. This research sought therefore to look at Brazilian immigration policy in relation to discourse and power.  Based upon Fairclough (1999; 2003) and Wodak et al. (1999), the study examined such linguistic elements as nominalisations, pronominal choices as well as processes that construct presuppositions in immigration discourse.  These presuppositions constitute arguments that in turn empower State hegemony in which the immigrant is construed either as a threat to national security or to the local labour market.  Further, there is marked discrimination in the representation and classifying of immigrations.  Immigrants with high investments to make or who offer specialised technology are welcome whilst immigrants in socially underprivileged circumstances are devalued, stereotyped as relaxed and unconcerned about their legal situation in the country. The research showed through ethnography that there is a gap between Sate immigration discourse and immigrants’ experiences and accounts.  It was also noted that immigrants operate in different networks, characterised by solidarity or exploitation. Moreover, it became clear that immigrants do not necessarily match up with the State’s categories and its stereotyped representations.  It was also observed that immigrants distinguish between the State as a bureaucratic mechanism and the country as a welcoming space. Based upon the data collected, it was concluded that discourse and power are linked to hierarchies of contexts and relations in which multiple truths are construed around immigration.

RICH, Marc Howard - Coffeehouses and the Public Sphere: the 9/11 attacks and public sphere discussion, Christopher Newport University, Yorktown, United States of America

Coffeehouses have historically been the setting of great political and artistic revolutions.  They posses attributes that separate them from the more pedestrian places in  society that tend to have ridged social restrictions, and serve as a Petri dish for future revolutions.  Because of the volatile revolutionary capacity engrained in coffeehouses, governments throughout history have outlawed coffeehouses using both religion and politics as justifications.  Critics accused the coffeehouses of destroying social norms, and even identified them as the possible source of sedition.  Yet, the coffeehouse has persevered.  Today, coffeehouses are a vibrant segment of the public sphere in an era dominated by electronically mediated communication.  A prime example is the discussion that occurred within the public sphere after the 9/11 attacks on the United States and how that discussion shaped American society. The 9/11 attacks are like many historical events that have been shaped by the public sphere.  The rise of Charles II began in a coffeehouse, and afterwards he banned coffeehouses to prevent others from rising to power through the same means.  The Boston tea party was planned in the Green Dragon coffeehouse, and the American Revolution was planned over a cup of the black brew.  When the first coffeehouse in France opened across the street from the Comedie Francaise, the French artist coffeehouse tradition was born and it spread throughout the world.  Because of the unhindered environment available in the coffeehouse discussions spurred changes in the art tradition that inspired great artists in the same way it inspired politics. Coffeehouses are catalysts of revolutionary ideas because they allow the free exchange of rational ideas across multiple areas of society that would otherwise not interact with each other.  The final analysis of this 2006 study showed that coffeehouses possess all the elements of Habermas Public Sphere, and looking at how the 9/11 attacks became an active discussion within the public sphere, it is shown how the public sphere is as volatile today as it ever was.  Because modern coffeehouses are locations where the public sphere is allowed free reign, they are a major player in establishing social norms and steering culture in the direction that society is heading. Two critics of the public sphere, DeLuca and Peebles, argue that the public sphere should be replaced by what they term the public screen, image dissemination with no rational commentary attached.  Although the 9/11 attacks where heavily televised, it was the discussion taking place in the public sphere that caused the cultural landscape of America to change.  Contrary to DeLuca’s theories, by examining the fallout of the 9/11 attacks it was the public sphere discussion that changed America, not the images on television.  Today, just as before, the direction of society is guided by the activity within the public sphere.

ROGOVEANU, Raluca-Nicoleta - Allen Ginsberg: Private Rebellion and Public Dissent, Ovidius University, Constanţa, Romania

The cultural revolution of the Beat Generation was an attack on conservatism and conventionalism, a glorification of permanent adolescence which engendered a metamorphosis in social values, practices and attitudes, affecting not only the youth of the 1950s but also many generations to follow. The American youth mixed private hedonist attitudes and radical politics under the famous slogan “the personal is the political” and this sudden spread of adolescent passions brought about a restraint on adult virtues like respectability and responsibility. The Beat culture of the 1950s exhibited the motifs of teen, sexual and generational revolt that would command political prominence during the following decades. This countercultural movement, the authentic expression of youthful narcissistic hedonism, turned into an effective protest against the repressive cultural order. The efforts of the Beat artists to transform society were channeled into the artistic and moral life and indirectly, into the political realm. For many years to come, the children’s revolution produced a deep-seated change in the American space which reverberated over decades. The newly emerged adolescent life-style set the pace for an entire society and proved that being young and groovy was highly desirable, and that portable radios, and guitar strains can successfully replace respectable conversations. Sensing a paradoxical discrepancy between the increasing social affluence and the enhancement of collective expectations on the one hand and the shrinking of personal space together with the diminishing of individual possibilities on the other hand, the Beats attempted to recover the values lost in the gap between collective and individual, the public and the private.  This paper aims to analyse Allen Ginsberg’s ideological strategy which successfully combined the personal with the political. It  makes references to particular events throughout his artistic career which are indicative of his political activism. This essay analyses his offensive press campaigns which professed the ideology of universal tolerance and messianic love, his political marches and anti-war demonstrations. Moreover, this paper considers Ginsberg’s poetic discourse by means of which the artist explored the conflicts between nature and civilization ,self and political society. His poetry took the form of authentic jeremiads of intimate experiences shared with the public. Recited in front of academic or lay audiences, his poems became authentic shows of ritualistic extraction. The value of Allen Ginsberg’s political enterprise lies in its setting the foundation of a matrix of complete cultural dissent, and of a new type of cultural pattern that calls into questions the public institutions and forums by changing the politics of common acceptance into a politics of personal involvement and nonviolence.

ROIBU, Mihaela Sorina -The Outside and the Inside, University of Craiova, Romania

In the present paper I am going to draw some parallels between two very controversial pieces of writing The Strange Case of Dr. Jekyll and Mr. Hyde and The Picture of Dorian Grey. It is interesting to note that the protagonists as well as the authors inhabit both public spaces and private spaces of their own. R. L. Stevenson was a sick man, often under the effect of strong drugs, which left him unable to distinguish between real life and his frequent nightmares. His protagonist leads the dual life of a respectable physician in the strict Victorian Age during the day time, only to become a savage ruthless murderer at night. Exotic imagination and disappointing reality, profound interior life and superficial social one, happiness and misery are the main polarities of the novella.  Oscar Wilde is a homosexual dandy fighting for such concepts as pose, appearance and mask. He hides away from the cruel society that rejects him building his private artificial space. Dorian Grey is a modern Narcissus falling in love with his own painted image. He tries to keep the appearances of respectability and flawless personality, while secretly indulging in debauchery, paying visits to port brothels and opium dens.

SARĂU, Raluca - L’atelier Brancusi – de l’espace privé à l’espace public, , Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Brancusi a toujours rêvé d’agrandir ses sculptures à l’échelle monumentale et de les ériger à l’extérieur de l’atelier, mais le seul projet qui aboutit pendant sa vie est l’ensemble de Târgu Jiu. Cependant, c’est à l’intérieur des murs de son atelier, que le sculpteur réussit à imposer sa vision d’un environnement total, destinant au visiteur l’expérience de son œuvre ultime, celle de son lieu de travail. L’artiste a toujours accordé une importance capitale à la relation des sculptures avec l’espace qui les contient ; ainsi lègue-t-il à l’État français l’ensemble des ateliers du numéro 11 impasse Ronsin, sous réserve que le Musée National d’Art Moderne s’engage à le reconstituer tel qu’il se présentera le jour de sa mort. Dans son travail, le sculpteur dispose d’ensembles de sculptures reliées entre elles, qui créent à leur tour une unité à part, nommée <groupe mobile>. Ainsi Brancusi préfère-t-il présenter ses œuvres dans l’espace privé de son atelier, les montrer dans le milieu de leur création, ensemble avec des socles et des meubles, des matériaux bruts et d’outils. Pour lui, l’espace créé autour de la sculpture est aussi important que celle-ci, et c’est dans l’atelier que l’artiste peut mieux le contrôler. La combinaison des socles, la proximité calculée des sculptures, la couleur du mur et l’éclairage sont autant d’éléments déterminants pour la perception de l’œuvre, de façon qu’une présentation inadéquate puisse les détruire. Brancusi remanie quotidiennement l’installation de ses œuvres, pour parvenir à celle qui lui paraît la plus juste. L’atelier devient une œuvre à part entière, constituée de cellules qui se génèrent les unes les autres. Si une seule d’entre elles est retirée, c’est la totalité de l’espace qui perd sa cohérence : la lumière, la matière, l’espace ne convergent plus dans l’équilibre assigné par l’artiste. La circulation de l’énergie contenue dans chacune d’elles est interrompue et il faut reconsidérer l’emplacement de l’ensemble des sculptures pour en restituer l’unité. C’est pourquoi les nombreuses photographies qu’il prend dès sa première installation sont devenues inestimables pour la compréhension de sa vision artistique. L’État français reconstitue partiellement l’atelier en 1962, à l’intérieur des collections du musée au Palais de Tokyo, mais c’est l’architecte Renzo Piano qui, en 1997, prend la responsabilité de reconstituer les quatre ateliers que l’artiste a occupés à Paris pendant sa vie - comme un espace muséal, un lieu ouvert au public, mais tout en respectant la volonté de l’artiste. L’architecte n’a pas tenté de retrouver l’intimité de l’impasse Ronsin, mais il a gardé l’idée d’un lieu protégé et intériorisé, dans lequel le spectateur est isolé de la rue et de la piazza. Depuis l’entrée, le visiteur trouve à sa gauche un jardin clos, d’où une partie de l’atelier est visible à travers une paroi vitrée. Cet espace vert favorise une transition entre l’espace public et le passage couvert qui entoure l’atelier. Dans ce passage on a conçu de grandes baies vitrées qui permettent la découverte des œuvres. La lumière, essentielle à la réalisation comme à la perception de l’œuvre de Brancusi, est ici repensée et reconditionnée pour évoquer le plus fidèlement celle de l’atelier d’origine.

SĂFTOIU, Răzvan - Coeziunea socială şi secvenţa fatică finală, Petrol şi Gaze University, Ploieşti, Romania

Secvenţa finală a unei conversaţii are un pronunţat caracter fatic determinat de rolul pe care îl deţine în ansamblul interacţional: prin direcţionarea spre final şi prin schimbul final de formule ritualice reciproce, interactanţii reafirmă relaţia socială pe care au stabilit-o. Fie că este vorba de o conversaţie instrumentală, o negociere de afaceri, spre exemplu, sau de o conversaţie integral fatică, printre obiectivele interacţionale ale participanţilor putem regăsi stabilirea, menţinerea şi reafirmarea coeziunii sociale. În această lucrare, ne propunem să analizăm structura secvenţei fatice finale pentru a identifica o serie de trăsături specifice, dar şi pentru a observa modul în care interactanţii negociază finalul unei conversaţii.

SĂVOIU, Gheorghe & Georgiana MÎNDRECI, Multiple Management Significances in the Market Economy, University of Piteşti and Constantin Brâncoveanu University of Piteşti, Romania

Under these modern circumstances it seems natural for the management significances to multiply, to those that have now become classical, respectively of activity or whole of human activities, science and art, system, state of mind, way of thinking, process, person or team, adding new general significations, such as those of time management, corporate governance, TQM or Total Quality Management, etc. or particular ones resulting from the introspection of some economic, social, and cultural areas highly dynamic or of more recent interest, such is the case of Emergency or Disaster Management, whose purpose is that of anticipating the emergencies or disasters and of preparing, supporting, and healing the human society, during the after-disaster periods, Nonprofit Management or Social Entrepreneurship, defined as managerial system through which a company is lead and controlled, Stress Management, reuniting the techniques that contribute to the individual’s endowment with prompt and adequate mechanisms related to the adequate treatment of stress. Must the new management be renamed or not within the new e-business that globalizes a new world of economy? Is this new e-management a modern mixture of e-systems and e-methods? These could be questions for the next decades too and the diversity of management significances is not enough to answer this question. One can include in the category of the new conceptualizations the most recent computer science managerial solutions that exist on the international market, be it either an extended of internet type, or a prohibitive selective one of internet type, but without being able to fully define them as substitutes of the manager, but which gradually insinuate themselves in such functions, in more and more companies present on the market. There is always a conclusion, just as truth itself, somewhere midway and this is John Muir’s opinion: “When we try to pick up anything by itself we find out that it is attached to everything else in the universe.” 

SUPERCEANU, Rodica - Structuri retorice în raportul administrativ, Politehnica University, Timişoara, Romania

Lucrarea prezintă rezultatele unei cercetări empirice asupra suprastructurilor retorice ale raportului din administraţia publică românească. Din numeroasele abordări retorice ale discursului, am ales ca descriptori ai structurii mişcarea, pasul, modul şi tehnica retorică, opţiuni determinate de scopul dual al cercetării: teoretic şi aplicativ. Rezultatele sunt sintetizate ca formă canonică a suprastructurilor (în mişcări şi paşi), diferenţiate pe patru subgenuri: raportul de activitate instituţional, raportul de activitate departamental, raportul analitic şi raportul petiţionar. La nivelul textului global şi al mişcărilor se identifică şi modurile retorice, iar la nivelul paşilor, tehnicile retorice.

STAN, Steluţa - Postmodernul între propria identitate şi cea a spaţiului public – studiu comparativ între literatura modernistă şi cea postmodernistă, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Dintre toate crizele pe care postmodernitatea le continuă sau chiar generează, simptomatică pare a fi criza de identitate, unul dintre conţinuturile pe care postmodernismul îl preia din modernism. Când realul nu mai este ceea ce eram siguri că este, pe lângă nostalgie apare şi panică în producerea lui şi a referenţialului, paralelă panicii producţiei materiale. Este reacţia fiinţei care nu mai ştie ce este, în care dintre lumi este şi dacă este; într-o mare de incertitudini, fiinţa crede că se poate ancora în ceea ce poate pipăi şi poseda. Teoreticienii optimişti consideră că termenul şi-a îmbogăţit sensul, căpătând o conotaţie pozitivă, de condiţie necesară unui nou început, moartea ca început, credinţa în repetarea ciclică a ‘noului’, caracteristică atât modernismului cât şi postmodernismului, diferenţa fiind că, în timp ce modernismul timpuriu vede în moarte anarhie şi apocalipsă, cel de-al doilea preferă să o considere o condiţie constantă a începutului. Această provocare adresată căutării sensului, din a doua jumătate a secolului al XX-lea, cât şi diverşi factori sociali şi politici, s-au combinat pentru a crea un sentiment de disperare, dezamăgire, nelinişte şi teamă. Criza de identitate, la fel de veche ca şi omul, s-a acutizat prin intrarea în disoluţie a eului, prin pierderea sinelui, în momentul în care artistul s-a descoperit pe sine ca alteritate, când în locul armoniei a apărut haosul, iar lumea şi-a revelat lipsa de sens sau, cel puţin, lipsa unui sens accesibil omului. Dacă prin pierderea ataşamentului faţă de vechile valori, artistul devine un altul, autorul postmodern e martor la propria-i dezagregare. Sindromul depersonalizării există şi în modernism, dar la personaj. În postmodernism cel vizat este însuşi autorul, care nu mai este un creator de lumi, ci el însuşi o ficţiune, un produs al textului, de-construit de limbaj. Odată creaţia încheiată, autorul (maurul) poate să dispară, el fiind exclus din dialogul dintre text şi noul răsfăţat, cititorul. Acesta pleacă de la premisa că, dacă omul modernist era prin excelenţă tragic, strivit, asemenea personajelor existenţialiste, de confruntarea cu neantul, vehiculând o mistică a suferinţei şi o paranoia intelectualistă centrată pe omniprezenţa (sau omniabsenţa) sensului, postmodernul poate să-şi fi găsit cel mai confortabil adăpost chiar în inima neantului. Atitudinea fundamentală a omului faţă de lume devine astfel una estetică, pentru că, eliberat de obsesia semnificaţiilor şi de tortura căutării adevărurilor absolute, postmodernul acceptă lumea ca poveste – ‘the World in the Word’ – o lume pe care eul său iluzoriu o poate explora în toate direcţiile, cu voluptate. Omul postmodern experimentează lumea şi pe sine însuşi ca pe un organism fragmentar şi haotic, luînd în serios spaţialitatea profundă a eului şi conştientizînd existenţa intervalului lăuntric care face posibilă descentrarea şi dispersarea subiectului. Sentimentul disoluţiei, al destrămării este atenuat prin producerea unei imagini – despre sine sau despre lume pe care am încercat să o descriem.

ŢUCHEL, Daniela - Englezoaice în ofensivă: spaţiu public în ramă de comedie, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Punctul de plecare al articolului de faţă este o pagină de roman semnat Iris Murdoch – personalitate în principal reţinută de critica actuală drept o prezenţă victoriană într-o post-modernitate conservatoare. Se propune o analiză lingvistică a interacţiunii pragmatice şi a schemelor discursive dintr-un pasaj în traducerea autoarei articolului, demersul constituindu-se în demonstraţie argumentată de organizare interesantă a spaţiului romanesc. Scena de oarecare notorietate a întâlnirii coacţionarelor unei reviste feministe se poate decoda ca o variantă de devenire a femeii în spaţiul public sau, alternativ, ca o parodiere a ideii filosofului Liiceanu de libertate ca preluare în proiect cu picanterii tipic englezeşti şi cu priceperi exagerate la modul ilar de gestionare a relaţiilor umane prinse în reţea. Mai precis, este vorba de un fragment – la rândul lui fragmentat pentru analiză în zece secvenţe – din romanul The Flight from the Enchanter (mai jos, FFTE) / Fuga de vrăjitor, publicat de Murdoch în 1956. Scena supusă interpretării pragmatic-discursive se poate rezuma astfel: co-acţionarele revistei Artemis se întîlnesc în şedinţă pentru a decide soarta publicaţiei lor. Datele de exterior ale scenei (FFTE, 1979: 185-190), reperele cognitiv-deictice, sunt consemnate riguros de Murdoch: momentul zilei (ora zece şi un sfert), locul întrunirii (hotelul West End), participanţii în ordinea sosirii. Apare mai întîi Hunter, cel care redactează o dare de seamă anuală şi anunţă totodată starea financiară a revistei, de astă dată fiind pregătit s-o scoată la vînzare; apoi soseşte Calvin, amator să cumpere; urmează Rosa, a cărei fotografie e obiect de şantaj pentru Calvin în această negociere. Toţi manifestă stînjeneală şi îşi ocupă locul în tăcere în sala de întruniri. Nu trece mult şi, cu vuiet mare, grupul de treizeci de cucoane (“ladies”), coacţionarele, pun stăpînire asupra sălii şi se declară susţinătoarele fie ale doamnei Carrington-Morris, fie ale celei de-a doua lidere de opinie, doamna Wingfield. In stadiul de anonimat feminin colectiv, romanciera scoate în prim plan cîte un scurt solo de prezenţe reperabile prin accesorii: doamna cu borul mare la pălărie, doamna cu voal pe cap, doamna cu proteza auditivă, doamna cu mantilă, doamna căruntă pieptănată cu breton. Spaţiul din roman – cu ambianţa corespunzătoare – permite, în pasajul analizat, configuraţii interesante şi reamenajări spectaculoase, iar impactul este complex orientat şi spre participante, şi către cititor. Relaţiile stabilite între feministe sunt colorate hedonist şi pecuniar de obiecte-obstacol şi obiecte-instrument în calea comunicării lor; pe de altă parte, în plan spiritual, apar satisfacţii şi afilieri simbolice, chiar dacă sunt consecinţa unor manipulări stridente. Se constată că nu fineţea unui caracter sau al unui episod din intrigă generează hazul, ci situaţia grosieră, de exagerare.Concluzia va fi că feministele se contaminează întru afirmarea unei identităţi publice, pe măsura „sărăcirii” spaţiului privat de notele personale afirmate la începutul scenei analizate. Piramida finală de capete consemnează la modul comic dizolvarea aspectelor divergente sau incompatibile într-un monolit bine conturat spaţial. Pe parcursul analizei critice a spaţiului public în care se oficializează comportamente private, se vor evidenţia posibilităţile de operare a gîndirii creatoare cu imaginea şi a limbajului literar cu acte pragmatice de discurs.

VÂLCU, Angelica - Points de vue sur la didactique de la traduction professionnelle, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

La formation des traducteurs professionnels s’impose non seulement comme champ de formation mais aussi comme champ de recherche. C’est pourquoi une nouvelle didactique de la traduction professionnelle a comme but l’acquisition des compétences qui soient propres autant aux linguistes (analyse et production textuelles) qu’aux spécialistes  des divers domaines de la sphère publique et privée. Ces compétences ont été réunies par J. Delisle (1992 :42) sous le nom de compétence traductionnelle avec cinq compétences composantes : linguistique, traductionnelle, méthodologique, disciplinaire et technique. Dans les nouvelles conditions de la Roumanie, pays européen, il est absolument nécessaire de décider de l’opportunité de redéfinir la composition et la pertinence des programmes actuels d’études universitaires  à la lumière du Cadre Européen Commun de Référence pour les Langues : apprendre, enseigner, évaluer (CECRL). Notre étude a comme point de départ  les programmes analytiques de la discipline « Traduction » du programme d’études de Mastère « Discours Spécialisé. Terminologies. Traductions » (DSTT) et  vise à déterminer et à décomposer les éléments de la compétence traductionnelle en vue d’en standardiser l’apprentissage. On sait bien que la didactique s’attache à une discipline et à son enseignement en cherchant à faciliter l’appropriation des connaissances et des compétences. C’est à partir de cette réalité que  nous allons exposer quelques propositions qui mènent à l’acquisition de la compétence traductionnelle, du savoir de métier, du savoir-faire et du savoir être propres au traducteur .

VEJA, Virginia - Autour de quelques notions : rumeur, désinformation, manipulation, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Tout se passe autour du concept d'information. Conçue comme l'action d'une ou plusieurs personnes qui font savoir quelque chose, qui renseignent sur quelqu’un, sur quelque chose (TLFI), l'information semble être à l'origine de l'explication qu'on puisse donner à ces trois termes, voisins, mais autonomes par leurs traits d'identification. L'auteur de ces lignes voudrait pouvoir expliquer ce qui unit, mais aussi ce qui sépare et identifie rumeur, désinformation et manipulation, notions centrées autour du concept d'information. La manipulation a un sens très large, conceptualisé dans la théorie de l'argumentation et de la séduction, elle peut être individuelle ou collective, manoeuvre linguistique qui veut passer inaperçue mais qui, en fonction de certains repères, peut être facilement identifiable. Manipuler quelqu'un, c'est avant tout l’amener où l'on veut, lui faire faire, faire dire ou faire croire des choses qui jusqu'alors lui étaient étrangères sans même qu'il s'en aperçoive. Du point de vue linguistique, la manipulation est un acte de parole complexe, proche de l'argumentation mais puisant ses ressources dans le sophisme. La rumeur, qui a le plus souvent comme premier sens celui de bruit, est retenue ici pour avoir des attaches à l'idée de “nouvelle” (donc information) sans certitude qui se répand de la bouche à l'oreille, “bruit qui court” et se nourrit des moyens de communication très divers. La notion de désinformation semble être, de par sa construction même, “dé-” (préfixe privatif) et “information”, le plus liée à l'idée de déficit d'information ; en réalité, la désinformation se rapporte plutôt qu'à l'information incomplète, à sa véracité et à son intentionnalité. Il y a une certaine progression dans la manifestation de ces trois notions - termes : d'abord rumeur et désinformation, ensuite manipulation, et ceci, de prédilection dans le langage de presse, dans les discours politiques et dans la publicité. On se pose le problème si, de point de vue linguistique, ces actes de parole sont pertinents, autrement dit si, au niveau des repères proprement verbaux, il y a possibilité d'identification. C'est ce qu'on se propose d'élucider.

EN CONSTRUCTION

Marius VELICĂ, Public versus Private: Indicators of ad hominem Fallacies, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Anca GÂŢĂ, Distinctions conceptuelles: sphère publique, espace public, Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Lăcrămioara BĂLUŢESCU, Dezvoltarea gândirii critice şi competenţelor argumentative în discursul public la elevii de liceu, “Gheorghe Asachi” College, Galaţi, Romania

Doina BEJAN, Istoria mentalităţilor reflectată în istoria cuvântului "patrie", Dunărea de Jos University, Galaţi, Romania

Matei DAMIAN, Discursul politic - un dans al jargonului, “Dunărea de Jos” University, Galaţi, Romania